Ma numesc Sandu Aurel, sunt nascut in comuna Nartesti, judetul Tecuci la data de 5 mai 1922. Prima legatura cu armata am avut-o la 18 ani cand, impreuna cu mai multi baieti de la mine din comuna am fost chemati sa facem pregatire premilitara. Nu am rezistat acolo prea mult pentru ca dupa un timp am auzit zvonuri despre Hitlerjugend si despre modul lor de pregatire premilitara. Ei faceau cu arme adevarate iar noi cu pusti de lemn si de aici a pornit o cearta cu Capitanul Matcas, capitan de rezerva, cel care se ocupa de noi. Eu am trantit o pusca din aia de pamant si am facut-o tandari. S-a suparat tare Matcas pe mine, ma ameninta cu Curtea Martiala. Atunci eu si cu doi prieteni de-ai mei, Chifu Neculai si Mrejeru Panait am fost dati afara din cauza asta si neavand pregatire premilitara, mai tarziu ne-au trimis la trupa unde faceai 1 an armata, fata de 8 luni cu premilitara.

Pana la venirea ordinului de incorporare, nu am prea facut mare lucru. Familia imi plecase din Galati, inapoi la Nartesti de frica, iar eu cu prietenii ramasesem in Galati “sa ne uitam la razboi”. Mai tot timpul grupul nostru statea adunat prin cafenele si discutam numai despre razboi. Era amuzant cand se dadea alarma, atunci alergam repede la o brutarie din apropiere unde proprietar si vanzator era un evreu fricos, care fugea cum auzea sirenele, iar noi furam malai si batoane cu susan. Dupa razboi, din toti numai eu am mai ramas in viata. Restul si-au lasat oasele cine stie pe unde ca nu am auzit nimic de ei.

Ordinul de incorporare l-am primit pe 10 ianuarie 1943. Trebuia sa ma prezint pe data de 1 aprilie 1943 la Centrul Militar Teritorial Tecuci. M-am prezentat si am fost repartizat la Regimentul 24 infanterie "Tecuci". La prezentare la regiment, seful biroului de mobilizare era capitanul Iacomi Constantin, care era si seful companiei de pionieri si m-a repartizat exact la compania lui.

Dupa repartitia recrutilor, s-a format o companie de specialitati in care erau un pluton de transmisiuni, unul de cercetare si unul de pionieri, unde eram si eu. Dupa repartitie am fost dusi la niste baraci din apropiere de gara, facute de nemti, unde ne-au dat haine facute din celofibra (se rupeau la prima ploaie) si opinci(!) Legat de incorporare, cred ca am fost primul soldat din contingentul meu care a luat o palma. Nefiind obisnuit cu gradele, am intrat in popota unde erau vreo trei ofiteri si am spus “Buna Ziua”. E clar ce a urmat. Imi aduc aminte si cine mi-a dat palma: capitan Tabacaru Toader unul mai tiganos din comuna Serbanesti, Tecuci.

Comandantul de pluton era sublocotenent active Lazarescu Neculai. Era foarte bine plasat, avea doi cumnati stat-majoristi asa ca pe noi nu ne-a chinuit cu tot felul de instructii noaptea sau mai stiu eu ce. Comandantii de grupa erau sergent Becleanu Marin din Gimbasani, Ialomita, caporal Barbarasa Ion din Rachitoasa, Tecuci si fruntas Munteanu Vasile din Corbita, Tecuci.

A urmat perioada de instructie individuala, soldat stanga, soldat dreapta… asta a durat aproape doua luni. Nu prea am inteles eu de ce atata instructie pentru fapte din astea marunte. In afara de parade nu foloseau la nimic. Dupa razboi abia am aflat cum faceau americanii instructie. Soldatului american i se dadea pusca lui, tragea cu ea pana nimerea un punct la 2-300 de metri, dupa care era trimis la razboi. Invata acolo ce trebuia. Cel putin la asta mi se pare ca au facut bine americanii. Nu au antrenat o armata de parade.

Pentru ca uniforma era de celofibra gradatii nu aveau voie sa dea ordin direct “culcat”, dar tot trebuia sa ne trantim la pamant cand strigau ”aviatie inamica”. Din cauza asta aveam o uniforma foarte urata, zdrentuita, ca celofibra aia nu rezista. Mai bine ne lasau sa facem instructie in izmene. Dupa instructia individuala a urmat descrierea armamentului, apoi trageri: o data pe saptamana cate 5 cartuse fiecare soldat, in apropiere de Furceni, malul Siretului. 5 cartuse pe saptamana!! Nemtii trageau 100 de cartuse zilnic si noi trageam 5 cartuse pe saptamana. Si se mai mirau unii de ce un soldat neamt facea cat 10 de-ai nostrii!

Hrana a fost la fel pe toata durata instructiei: dimineata – un polonic de surogat de cafea cu un sfert de paine; pranz si seara – arpacas cu prune si fasole. Arme aveam ZB-uri.

In baraci nu am stat prea mult. Inca din prima noapte ne-am dat seama ca era plin de plosnite. La data de 29 iulie 1943 am scos toate paturile afara sa le curatam. Sa fi vazut cum era pamantul rosu de atatea plosnite. Norocul nostru a fost ca a venit generalul Dascalescu in inspectie inopinanta si cand a vazut cum stam si ca eram plini de bube a dat ordin sa ne mutam intr-o padurice din apropiere, unde am stat in corturi pana la plecarea pe front.

Fiind cel mai inalt din grupa, eram flancul drept. In spatele meu mergea mereu Grecu Ion din Liesti care ducea pusca mitraliera. Nemtii erau in Tecuci si cand treceam pe acolo, era un restaurant de lux, Corban, mereu stateau si se uitau dispretuitor la noi. Si cam asa si era. Pe langa ei aratam ca o adunatura de cersetori. Grecu mereu imi soptea din spate: “Aurele, ce-as mai trage in ei acum!”. Si acum tin minte cum aratau nemtii aia, ca scosi din cutie.

Comandantul companiei de specialitati venise capitanul Damian, foarte rau, sever. La prima tragere am avut probleme cu el pentru ca tinteam cu ochiul stang, nu cu dreptul ca restul. A spus ca daca nu nimeresc din prima se suie cu calul pe mine. Numai calare umbla mereu. Pana la urma, avand nevoie de cineve care sa scrie frumos, am ajuns secretarul lui si ma ocupam cu actele companiei. Stiu ca dupa ce ne-a trimis pe front, Damian era tot timpul pazit de trei sergenti din cauza ca foarte multi soldati vroiau sa il impuste. Era urat de toata lumea. Nu stiu ce s-a intamplat cu el.

La 1 octombrie, dupa o scurta permisie, ni s-a dat echipament nou. Eu nici nu am apucat sa imi imbrac uniforma ca mi-a fost furata. Se fura pe rupte, soldatii vindeau apoi uniforme pentru bautura. Am avut noroc cu un var de-al meu Sandu Toader, care era sergent si mi-a facut rost de o noua uniforma.

Pe 10 octombrie am fost imbarcati in trenuri de marfa si am plecat pe ruta Vaslui – Iasi – Odesa. Am facut vreo saptamana, poate mai mult. Cred ca pe 20 octombrie am ocupat pozitie pe litoral, spre est, partea spre Nicolaev. Acolo am aflat un fel de anecdota despre generalul Dascalescu. Inainte de a intra in Odessa ar fi spus ofiterilor de langa el “am sa ocup Odessa cu un cal chior si un soldat schiop daca trebuie”.

Treaba noastra pentru inceput era de a face de garda pe litoral si de a pune mine. Aici am scapat prima data de la moarte. Trebuia sa ma duc impreuna cu grupa la sarcina de minaret, dar comandantul de companie Filimon m-a retinut pentru niste treburi. In locul meu s-a dus sergentul Georgescu. Sarcina era sa fie plantate 3000 de mine. Erau mine MAN, contra carelor de lupta. Mai intai trebuiau deplantate niste mine mai vechi si inlocuite cu cele noi. Nu se stie sigur ce s-a intamplat, pentru ca a avut loc o explozie uriasa, toate minele au explodat in lant. Au murit 17 oameni, inclusive Georgescu. Cauza se pare ca a fost o mina asigurata la deplantare. Cred ca cineva s-a grabit, dar incompetenta venea de mai sus. Planul de minaret fusese facut, dar du am avut acces la el, nu stiu din ce motiv. Pe Georgescu nici nu l-au mai gasit. Cred ca suflul l-a aruncat in mare. Din comuna mea au murit Pricope Constantin si Murgulet Alexandru, care erau si din grupa cu mine. Amandoi erau din satul numit Posta. Nici cadavrele lor nu au mai fost gasite.

In Odesa erau si foarte multi germani. In fiecare dimineata gaseai pe drumuri 3-4 cadavre dezbracate. Erau nemti care se duceau la bordeluri si erau prinsi de partizani. Era plina Odesa de partizani, nici nu stiai de cine sa te feresti. Oricum, nu prea aveau treaba cu romanii, pe nemti ii vanau.

Romanii dadeau uneori mancare noaptea la populatie, dar fara sa afle nemtii. Astia erau rai de tot, cand treceau coloane lungi de prizonieri rusi, amarati rau de tot, lumea arunca bucati de paine, tigari si care se apleca era lovit imediat cu patul pustii.

La Odesa am fost odata si la Opera. Superba cladirea operei din Odesa. Tin minte ca era un fel de spectacol de varietati, cu tot felul de interpreti. La un moment dat a urcat pe scena un clovn cu o papusa care semana cu un copil. Nu mai stiu ce facea acolo, dar la un moment dat a coborat de pe scena in primul rand unde stateau ofiterii germani, s-a dus la unul dintre ei si i-a pus papusa in brate. Nu stiu sigur ce s-a intamplat, papusa aia l-a stropit pe neamt. Toata sala a amutit iar ofiterul s-a ridicat incet, a scos o batista cu care s-a sters pe fata, apoi a scos pistolul si l-a impuscat pe clovn drept in cap. Nimeni nu a zis nimic, de parca puteai sa zici ceva in fata nemtilor. Asta a fost tot spectacolul, toata lumea acasa...

Civilii din Odesa erau obligati sa lucreze pentru o perioda de timp la saparea santului anticar ce se facea in partea de est a orasului. Pentru opt ore de munca primeau plata un kilogram de lapte si o paine. Bineinteles ca se faceau “exceptii”. La sant aveam mai multi camarazi care supravegheau munca. Printre ei, trei se ocupau cu piata neagra: Raznoveanu Mihai – caporal din Galati, Beregoi Gheorghe din Basarabia si Antohi Neculai din Oncesti, Adjud. Astia primeau bani de la orasenii mai instariti ca sa nu mai munceasca, iar kilogramul de lapte si painea ramase dupa ei o duceau si o vindeau la populatia care murea de foame. Au facut o gramada de bani. Pana la urma au dezertat cand au fost prinsi.

Inainte de retragera din Odesa a fost un ger cumplit. La 27 martie a inceput viscolul si a doua zi zapada era de 1 metru inaltime. Am plecat din Odesa pe 29 martie 1944. O parte s-a indreptat spre Tiraspol – Tighina, iar cealalta (unde eram si eu), spre Ovidiopol – Cetatea Alba, la limanul Nistrului, lat de 12 kilometri. In drum spre Ovidiopol am intalnit un grup de tigani care veneau de la Bug, unde ii trimisese Antonescu si cand am vrut sa le dam haine pentru ca era foarte frig si ei erau numai zdrente, au refuzat: “nu vrem boierule, ca ne impusca partizanii!”. Acolo trebuia sa ne imbarcam in vase pentru a traversa, dar fiindca nu aveam am incercat sa ne urcam pe vasele nemtesti (erau foarte rapide, faceau aproape 6 drumuri dus intors pe zi pe cand bacul obisnuit facea 6 ore numai dus). Atunci au deschis focul si au impuscat multi romani, poate cateva sute pentru ca nu aveam voie sa ne urcam si nici sa coboram nu vroiam. Am avut noroc ca apa era destul de mica, am sarit inauntru si restul drumului l-am facut mergand prin apa pana cand am fost ajunsi de un remorcher roman, care ne-a luat pana la Cetatea Alba. Si acum ma mir ca nu m-am imbolnavit atunci, deoarece apa era inghetata si am stat mai mult de o ora in ea.

Pe slep era locotenent-colonelul Caramlau. La coborare il astepta generalul Lioveanu. Tin minte si acum dialogul dintre cei doi:

Toata lumea amutise, inclusive Lioveanu. Asta era caz clar de curte martiala. Era foarte suparat Caramlau. Nu stiu ce s-a mai intamplat apoi ca am plecat. Nu am mai auzit nimic de Caramlau.

Am intrat in cazarma Regimentului 35 infanterie cu gandul sa ne uscam hainele si poate sa mancam ceva. Imediat a aparut aviatia ruseasca si a inceput sa ne bombardeze. Am fugit care incontro, pe strazi, pe camp. In gara a facut explozie o garnitura cu munitie. Nici nu stiai unde sa fugi, zburau trasoarele in toate partile. Au murit multi atunci. Stiu ca pe un camarad de-al meu l-a lovit un picior cu tot cu cizma in spate si a trebuit sa il car in spate ceva vreme. Abia la ziua am reusit se ne adunam, am revenit la cazarma unde in curte am fost anuntati sa ne incolonam pentru a primi ceai si paine. Muream de foame, nu mancasem nimic de doua zile. Cand ne-am adunat sa primim in sfarsit de mancare, a aparut un avion rusesc care a lansat doua bombe care au cazut direct in curte. Norocul nostru ca nu a explodat nici una, ca la cat de ingramaditi stateam, ne facea pulbere pe toti.

Dupa asta, ne-am inrolat si am plecat de-a lungul Nistrului sa ocupam pozitie in nord, la cazaci, unde rusii reusisera sa treaca Nistrul si sa fixeze cap de pod, lung de vreo 40 de kilometri. Nici jumatate nu am ajuns pana acolo. De foame, de oboseala, foarte multi aveau basici pe toata talpa piciorului, pline cu puroi. Nu aveam ce le face, nu vazusem medici de o saptamana. I-am lasat acolo, cine sa ii astepte?

Cand am ajuns la punctul stabilit, impreuna cu alte companii am reusit sa ii respingem pe rusi peste Nistru. De aici am plecat mai sus, ne-am stabilit in zona cotul Nistrului, satul Ciobarciu, unde am sapat santuri. Aici situatia a fost relativ calma, peste rau erau rusii tot in santuri ca si noi. Dupa o vreme, chiar am mers la scaldat cu ei, 7 de la noi cu 7 de la ei. Cand au aflat comandantii rusi de asta, trupele au fost imediat schimbate cu niste asiatici din aia, care nici nu te lasau sa iei apa din rau, asa rai erau. Cum aruncam un bidon legat cu sfoara in apa, imediat in ciuruiau. Nici nu mai era vorba de scos capul din sant. Oricum la capitolul lunetisti noi am stat mereu prost. Aveam niste casti olandeze foarte proaste, care cadeau peste ochi si cand instinctive ridicai capul sa vezi, erai tinta usoara, nu mai spun ca atunci cand ploua, forma castii facea ca toata apa sa se prelinga pe gat, de-a lungul coloanei pana in bocanci. Am pus odata in cap o casca nemteasca. Aia era lux fata de ce aveam noi.

Intr-o noapte am plecat in incursiune cu sergentul Nour Ilie. In apropiere era o plaja cu cateva tufe unde am fost reperati de rusi. Au tras cateva rachete de semnalizare, mare noroc ca nu au tras in tufe, ca ne impuscau. Dupa ce s-a linistit, am mai mers putin si am dat peste o zona cu arbusti. Acolo am poposit si nu au trecut nici 10 minute si am auzit zgomote. Ne-am ascuns si pe langa noi, foarte aproape au trecut 17 rusi, dintre care doi stiau romaneste. Se indreptau spre interiorul liniilor noastre. Nu s-au mai intors pana la ziua si concluzia era ca aveau legaturi cu oamenii din sate, cu basarabenii. Aveau haine obisnuite si se puteau plimba nestingheriti. Am raportat dar nu am fost bagati in seama. Comandantul de pluton Georgescu a spus ca sigur sunt dezertori, dar eu nu cred. Eu cred ca erau spioni ajutati de basarabeni. Nici pana azi nu inteleg de ce au ajutat basarabenii pe rusi.

Intr-o zi, m-am dus la observatorul 5 artilerie, sus pe marginea padurii si am vazut pe soseaua care venea perpendicular pe Nistru la satul Hlinoe un camion ce venea de la rusi. Impreuna cu soldatul de la punctul de observatie am crezut ca erau niste rusi beti si nu am raportat aparitia masinii. La scurt timp, am vazut o flacara mare de la masina si suieratul specific de proiectile pe deasupra noastra. Un proiectil ce zbura mai jos a lovit un stejar la vreo 20 de metri de noi si a facut explozie. Cand ne-am uitat pe sosea, masina disparuse. Atunci ne-am dat seama ca a fost Katiusa. Nu am raportat de frica Curtii Martiale. Proiectilele au cazut in bateria 4 din [Regimentul] 5 artilerie si a facut-o praf.

Tot pe Nistru, inainte de atacul mare, a ocupat pozitie in stanga noastra spre Tighina regimentul 3 Olt infanterie. Rusii mereu spargeau frontul pe la ei si mereu trebuia noi sa mergem acolo sa ii respingem. Fugeau oltenii imediat ce auzeau pe rusi venind. “aoleu muica..” de acum ne obisnuisem: “..ar au spart frontul la 3 Olt..”.

Aveam in pluton un soldat Gheorghita Constantin din comuna Bucesti, jud. Tecuci, contingent `41. Asta ne povestea ca atunci cand primea un prizonier rus pe care trebuia sa il transporte la comandament, il ducea intr-o padure din apropiere si il impusca. Si se pare ca a facut asa cu vreo 30 de prizonieri. Dupa inceputul atacului mare rusesc [20 august 1944], dupa ce am ocupat pozitii, ne-am sapat gropi individuale. Asta nu a vrut sa sape si a aprins o tigara. Imediat a inceput atacul cu branduri de la rusi. Un proiectil a cazut chiar pe marginea gropii lui si pentru ca nu a sapat destul de adanc, o schija i-a intrat prin clavicula, drept in inima. A murit imediat.

De pe la 15 august, rusii au inceput sa ne bata cu tot armamentul si cu aviatie. Antiaeriana noastra a fost facuta praf de artileria sovietica. A fost prapad acolo, nu vedeai la 5 metri de praf. Rusii au spart frontul si noi ne-am retras la marginea padurii "Elefant". Aici aveam un Brandt de 60 mm, eu cu caporal Tanasica Ion din Adjud si cu sergent Buzelan Neculai din Barlad. Intai l-am avut plasat intr-o groapa circulara de Brand de 120 mm si apoi ne-am hotarat sa iesim sus pe mal, pentru ca trasesem vreo 40 de proiectile si nu mai aveam decat cateva. M-am dus atunci la trasurile cu munitie sa mai iau cateva ladite cu proiectile. Cand am plecat am auzit zgomot de tunuri si m-am culcat la pamant, intr-un sant.

Un proiectil Katiusa a explodat chiar acolo si a distrus tot. Au murit toti oamenii de acolo, vreo 20, plus caii. Un cal statea, rupt in doua, cam in locul unde trebuia sa fiu si eu daca mai stateam cateva minute. Am plecat repede spre Brandt si am mai tras vreo 20 de proiectile cand sergentul Buzelan din dreapta mea a strigat ca au aparut rusii si au intrat in padure. Padurea era deja incercuita dinspre Tighina, veneau spre sud-vest. Acolo, Dumnezeu cu mila. Am fugit cat am putut prin padure si am reusit sa ies din incercuire. Mare noroc a fost ca am gasit o gaura in incercuire, majoritatea camarazilor au cazut prizonieri. Eu mai aveam teava de Brand in mana si 2 ladite de proiectile, ce sa mai fac cu ele, nu stiu. La iesirea din padure, colonelul Stefanescu de la [Regimentul] 5 artilerie cu o masina decapotabila ce se oprise, striga “nu ma lasati camarazi”, dar cine il baga in seama. Daca i-ar fi mers masina, el nu ar fi oprit pentru nici unul din noi.

De acolo, eu si cu un baiat Gheorghita din Gimbasani, Ialomita ne-am tarat aproape 500 de metri prin balarii. Ne-am indreptat spre santul anticar pe care l-am si trecut si am ocupat pozitie dincolo, cam la 50 de metri de sant. Acolo am stat pana a doua zi. Eram acolo vreo 100 de oameni. Atat ramasese din regimentul de 3500 de oameni plus comandantul regimentului, colonelul Trestioreanu. Habar nu aveam ca, la 50 de metri de noi, rusii ocupasera santul anticar noaptea si dimineata au iesit la atac. Strigau la noi: ”predai romanski!”. Am tras cat am tras si apoi am fugit. Acolo l-am impuscat pe un baiat rus drept in gat. Era un baiat blond, nu cred sa fi avut mai mult de 18 ani. Nu am avut ce face. Numai cine a fugit prin porumb a scapat. Cei care au luat-o pe sosea au fost mitraliati de aviatie.

De la santul anticar ne-au respins rusii pana la Frumusita. iar de acolo ne-au luat niste nemti pe senilete si ne-au dus la Comrat – capitala gagauzilor, un targusor intr-o vale. Am ocupat pozitie la niste vii la iesirea din sat spre Prut. Aici am sapat santuri si am stat pana a doua zi fara sa se intample nimic. A doua zi, de pe dealul opus au aparut cateva blindate SU si au inceput sa ne bombardeze. Cand au intrat in sat tancurile, nemtii au plecat pe senilete si pe noi ne-au lasat pe jos. Eram foarte amestecati, de prin toate unitatile, nu mancasem nimic de doua zile in afara de pepeni cruzi.

Am ajuns seara la Prut in comuna I.G.Duca unde niste batrani ne-au dat de mancare oua prajite cu mamaliga si branza. Cand am ajuns la Prut, era plin de soldati care nu puteau trece pentru ca nu stiau sa inoate. Trei insi au trecut, eu si cu inca doi, restul , vreo 400 au cazut prizonieri rusilor ce veneau din urma. Am ajuns in comuna Carja, unde toate casele erau invelite cu stuf. O batrana ne-a dat ceva de mancare si ne-a spus ca are si ea doi baieti la 11 Siret, dar cine sa mai stie de ei... Cat timp mancam, iar au venit bombardierele rusesti. In 10 minute satul era in flacari.

In continuare, am mers prin satele Ganesti, Cavadinesti, Slivna si Beresti. Cand am ajuns la Beresti, rusii erau deja in partea cealalta a tunelului de tren, foarte aproape. Oricum era dupa 23 august, cred ca era pe 24 dar tot ne era frica. Acum nici nu stiam de cine sa ne ferim. Am mers pe jos pana la Galati, care incepuse sa fie bombardat de nemti. A fost dezastru mare in gara unde au murit foarte multi oameni. Am plecat in continuare pe jos pana la Braila si acolo, aproape de Tichilesti, am ajuns din urma regimentul. Dn compania mea de pionieri mai ramasesera doar vreo 15 soldati. De aici, am luat drumul Ardealului.

Am trecut pe la Pogoanele, Bordeiu-Verde, Bradeanu apoi Stelian Popescu. Aici – refacere pana pe 10 octombrie 1944 cand am plecat iar pe front. Comandantul de companie era Indrea Alexandru din Salaj. Aici ne-au decorat pe toti care scapasem din incercuire cu “Barbatie si credinta” plus brevet provizoriu. De aici am plecat pe front. Ne-au urcat in vagoane la gara Draganesti-Prahova si am mers pana la Apahida, langa Cluj. Cu rusii ne-am intalnit prima data pe la Faurei, dar fara contacte. Deja la comanda regimentului nostru erau rusi, politruci, care spuneau colonelului ce sa faca. De la Apahida am pornit pe jos. Nemtii fusesera respinsi din tara, dar i-am ajuns din urma in Ungaria.

Prima ciocnire serioasa cu nemtii a fost la Megyazo, apoi Gegeny si s-au retas. Apoi, cand am ajuns la Dombrád, pe Tisa, nemtii erau deja pe partea cealalta. Aici am stat vreo 2 saptamani, s-au facut cateva incercari de trecere, nemtii au fost respinsi si am trecut Tisa pe la Nirehaza, apoi am plecat spre Taktaharkany. Aici ne-am cantonat la o casa, la niste batrani. Dupa doua zile, imi amintesc, a venit un capitan de jandarmi si un sergent si au cautat in pod si acolo l-au gasit pe baiatul batranilor, dezertor, care a fost impuscat imediat. Tot in perioada asta stiu ca, mergand prin sat, am dat peste doi rusi intr-o coliba care violau o batrana. Erau foarte beti si din cauza ca au ridicat amandoi mainile spre pusti am fost nevoit sa ii impusc. Am avut noroc ca nu a facut nimeni cercetari mai amanuntite, ca putea sa se termine rau pentru mine.

A urmat confruntarea de la cota 222, la ferma Lorincz. La Megyazo, eram sub coasta, ferma era deasupra noastra si nemtii sus, dincolo de ferma. Tin minte ca, intr-o zi pe la ora 11, tocmai primeam de mancare cand nemtii au tras vreo 30 de proiectile pe noi. Norocul nostru e ca stateam intr-o zona mlastinoasa si nici un proiectil nu a explodat. Sustinuti de artileria rusilor am atacat ferma si i-am respins pe nemti. Rusii mereu ne trimiteau sa facem curatenie si in misiuni foarte grele. Suportul de artilerie era de cele mai multe ori slab si nu prea precis, desi aveau posibilitati. Nemtii de obicei se retrageau si ocupau o pozitie dominanta. Am pornit in urmarire si i-am ajuns in urma doar la satul Szadalmas, la granita cu Cehoslovacia. Aici am ocupat satul ajutati de artileria ruseasca. Aici am avut o baterie de katiushe, trageau de ziceai ca ploua, asa de multe proiectile erau pe cer.

In noaptea de 31 decembrie-1 ianuarie 1945 a venit in sat o unitate de propaganda, a inceput sa vorbeasca in ungureste si in germana spunand nemtilor sa se predea ca razboiul e pierdut. Nemtii s-au infuriat si au contraatacat si ne-au respins pana la iesirea din sat, la soseaua de la Miskolc – Budapesta. Aici am fost intampinati de un general rus cu un pistol – mitraliera care a strigat la noi sa mergem inapoi – “Nazat, nazat!”

Am contraatacat si i-am respins afara din sat. Am ocupat din nou satul si dupa o saptamana am atacat din nou si am reusit sa intram in Cehoslovacia. Chiar inainte de atac mi-au ranit un camarad, sergentul Nour Ilie din Galati, pe care l-am carat la sanitari, apoi m-am intors si am pornit atacul si nemtii s-au retras pana la iesirea din satul Krivany, unde iar era pozitie dominanta, pe munte. Aici am stat aproape doua saptamani.

In drumul spre Krivany, era un tunel si deasupra o rascruce de drumuri. Cum mergeam pe sosea am auzit motoare de avioane. Au aparut vreo 4 avioane Stuka care au inceput sa ne mitralieze. Eu am sarit intr-un sant plin cu apa din apropiere. Avioanele s-au intors de vreo 3, 4 ori si au dat si bombe dintre care una a nimerit in sosea si a omorat vreo 10 rusi. Restul au cazut in gura tunelului unde se lucra pentu redeschiderea lui si a ingropat de vii multi muncitori.

Impreuna cu o divizie ruseasca am atacat si iar i-am respins. Era intr-un defileu si nemtii s-au retras pana in satul Detva. De aici au ocupat castelul Viglas care inchidea defileul, ca o poarta. Strategic, era o pozitie foarte buna. Podul fusese distrus iar soseau dadea direct in bataia mitralierei nemtesti. Aici, in apropiere de castel, un neamt aflat in pozitie avansata a omorat doi sergenti – Daraban Vasile din Tudor Vladimirescu, Galati si Apreutesei Spiridon din Tecuci (ochiti drept in frunte amandoi, noaptea) si a ranit grav pe caporalul Heinrich Walter din Libling, Timis. Lunetistul a fost prins de sergentul major Nedelcu din Braila. S-a dovedit ca avea doar 17 ani. Dupa asta, aviatia rusa a venit si a bombardat castelul care nu putea fi cucerit de infanterie. Tot sergentul major Nedelcu a reusit impreuna cu cativa soldati sa intre in castel unde ramasesera in viata doar 7 soldati germani din 29.

De aici am atacat satul Zvol – Slatina, care era in spatele castelului si nemtii s-au retras la Zvolen. La Zvolen am atacat orasul cu unitati rusesti. Ei nu ne-au lasat sa intram in oras si am ocolit pe dreapta. In Zvolen erau fabrici mari de alcool unde rusii s-au dus sa se imbete si acolo au murit foarte multi, cateva sute, pentru ca nemtii otravisera rezervoarele. Bine ca nu ne-au trimis pe noi la inaintare pentru ca sigur o pateam si noi. Si soldatul roman era pasionat de bautura, nu numai rusul. Dupa asta am inaintat pe soseaua ce ducea spre Banska Bystrica. Am mai intalnit nemti la Velikiluka, slaba rezistenta, s-au retras si de aici.

Tot aici am intalnit pe un drum lateral un om care ne-a facut din mana si apoi s-a apropiat si a dat buna ziua in romaneste. Noi ne-am mirat ca stie, se pare ca lucrase o vreme la fabrici in Timisoara. El ne-a intrebat ce armata e aceea care a trecut cu nemtii, avand berete verzi. Am raspuns ca sunt din armata lui Horia Sima [probabil unul din zvonurile care circalau printre soldati in acea perioada; regimentul SS romanesc ce a luat parte la luptele pe frontul de est in 1945, nu a intalnit unitati romanesti] si apoi ne-a spus ca de vreo doua noptii s-a tras in continuu la santul anticar ce era la un kilometru departate. Am plecat incolo si am descoperit santul anticar umplut de cadavre, oameni impuscati, acoperiti cu vreo 10 centimetri de pamant. Erau de toate soiurile, tigani, soldati rusi, cred ca si evrei.

La Banska Bystrica am auzit ca a fost ranit generalul Dascalescu. Orasul era ocupat de nemti. La intrare, pe o cladire inalta era scris cu litere negre in romaneste ”ENGLEZII V-AU VANDUT LA RUSI”. Se pare ca legionarii lui Sima scrisesera. Noi am ocupat pozitie pe munte, deasupra satului Malahova. Nemtii au fost respinsi de tirul de artilerie al rusilor care au facut praf orasul cu Katiuse. Dupa retragerea nemtilor din oras noi am pornit pe sosea pana la Trencin. De aici nu am mai intampinat nici o rezistenta. Dincolo de Trencin, la o localitate numita Pivin a fost una din ultimele batalii de tancuri. Multe tancuri, cate 30-40 de fiecare. In noaptea care a urmat am auzit ca s-a incheiat armistitiul. Dupa aceea am intrat in Brno, am trecut si ne-am stabilit intr-o padure Novemesto unde am stat o luna si ceva.

Cehii cu care am vorbit spuneau ca rusii ne considerau prizonieri de razboi. Intr-o zi au venit doi militari de la Divizia “Tudor Vladimirescu” - locotenent major Imbre si sergent major Patrichi care ne-au comunicat ca Imbre e comandant de regiment politic si ca s-a infiintat ECP (educatie, cultura si propaganda) si sa venim la ei daca avem probleme. Tot ei ne-au sfatuit sa aruncam medaliile primite in timp ce eram aliati cu nemtii ca pe cine descopera rusii trimit direct in Siberia. De frica nu mi-am trecut frontul din Rusia in livret. Nici acum nu il am trecut.

In tara ne-am intors pe jos. Am plecat in iunie din Cehoslovacia si am ajuns la 23 august in Cluj, exact la defilare. Aici a avut loc un incident. Abia intrasera in Cluj pentru defilare regimentele 11 si 35 infanterie cand am primit ordin LA ARME!! Am auzit focuri in oras. Ungurii au tras in armata - au murit 15 – 20 de soldati.

De la Cluj, din gara Apahida am facut pana la Tecuci doua saptamani din cauza trenurilor rusesti care bineinteles ca aveau prioritate.

In armata am mai stat dupa venirea de pe front inca un an de zile. Am lucrat la biroul de mobilizare. Si cea mai amuzanta si trista in acelasi timp intamplare a fost cand mi-am facut actele de lasare la vatra. Am fost obligat sa platesc o pereche de izmene care se pare ca o pierdusem pe front. Asta pateste in armata romana un soldat cu trei ani de front. Plateste o izmana.