Romanian units in the pocket of Stalingrad??

I'm looking for a list of the Romanian units in the pocket of STALINGRAD.
I do know that the >1st Cavalry Division< & the >20th Infantry Division< were caught inside the pocket.

Were there any other Romanian units (below divisional size) inside the pocket of Stalingrad??


MfG Michi

in the book "Infranti si utati romanii in batalia de la Stalingrad" by P Otu and M Ozun (Defeated and forgotten the Romanians in Stalingrad battle) i found the name of detachment col Voicu with 1728 off, suboff, soldiers. It was a regiment behind the 15 inf div. of the third Army.

Yours,
BM

Also the AA batteries: 2nd Vickers and 102nd Rheinmetall of the 4th AA Artillery Regiment, 4th AA Battalion. They were deployed on Tuzov and Karpovka airfields.

From a text of S.N.Saitov (On the military roads) :

This post has been edited by Petre on November 07, 2015 02:08 pm

Stalingrad, 1943.
List with germand and romanian general commanders, POW.

http://flackelf.livejournal.com/230469.html

1.von Paulus, 2.von Armin, 3.Brătescu, 4.Wulz, 5.Heitz, 6.von Daniels, 7.Deboi, 8.Dimitriu, 9.von Drebberg, Dusseldorf (obergefreiter), von Seydlitz-Kurzbach, Korfes, Lattman, Leyser, von Lenski, Magnus, Pfeffer, dr.Renoldi, Rodenburg, Roske, Vassol, Schlomer, Schmidt, Stercker, Angern (suicide).

This post has been edited by Petre on May 09, 2016 05:59 pm

Paulus ,not von Paulus

Source NET :
The particle "von" they were adding to the name Paulus by misunderstanding. This fact is attested in particular in the memories of col. W.Adam, adjutant of Paulus. During the interrogation, sov. general M.S. Shumilov turned to Paulus using the prefix "von", to which Paulus mentioned that he is not a nobleman.

From the List of POW, 1 febr.1943 : colonel Popescu, CO 19. Inf.Reg. / 20. Inf.Div.

în altă clădire se aflau gen. Daniels, Drebber, Wulz şi alţii. Aici era o cu totul altă situaţie şi stare de spirit. Mulţi se amuzau, Daniels povestea anecdote … Au început întrebările : «Care mai e situaţia, cine mai e prizonier, ha, ha, ha» …
Într-un colţ, cu o privire sumbră, stătea generalul român Dimitriu. În cele din urmă, a ridicat capul şi într-o germană stricată a spus : «Popescu e prizonier ?» - se vede că problema asta îl frământa cel mai tare.
Notă : Foarte probabil, a întrebat de Brătescu.

From the List of POW, 2 febr.1943 : Chief Artillery 1.Cav.Div. colonel Maltopol, ...

This post has been edited by Petre on December 25, 2016 01:44 pm

The way I remember it, the unfortunate horses of that Romanian cavalry division ended as meal not only for the surrounded Romanians, but also for some of the Germans present there.

Source - NET
Book : I.A. Laskin – On Volga and in Kuban, 1986
(At Stalingrad gen. Laskin was the Chief of Staff, 64th Sov. Army)

În noaptea de 20 ian (1943) în sectorul Div.204 trăgători (în partea de SW a Stalingradului) a trecut linia frontului un ofiţer, aghiotantul Cd. Div.20 române, care a declarat că gen. Dimitriu (Dmitresku), comandantul acestei mari unităţi şi statul său major se găsesc la siloz şi doresc să se predea, dar ezită, necunoscând condiţiile şi de aceea l-a trimis pe el să lămurească situaţia şi condiţiile predării. Cdt-ul. Div.204, gen.maior A.V. Skvorţov i-a raportat generalului M.S. Şumilov. Cdt. Armatei (64) l-a trimis pe locţiitorul politic de la Statul-major, col. B.I. Mutovin, să poarte discuţiile şi să primească capitularea diviziei române.
Mutovin împreună cu gen. Skvorţov şi locţiitorul său politic col. Kolesnik au hotărât ca la lăsarea întunericului să-l trimită pe ofiţerul român înapoi la divizia lui cu reprezentantul nostru – cdt. pluton cercetare şi însoţitori doi pistolari-transmisionişti, care au întins o linie telefonică după ofiţeri.
Comandantul a fost instruit privind regulile şi conţinutul convorbirilor. Întreg grupul a trecut cu bine liniile trupelor române şi în scurt timp ofiţerul a raportat la telefon că este la Statul major la Div.20 române şi a trecut la discuţii cu gen.brig. Dimitriu.
Mutovin şi Kolesnik au rămas la telefon tot acest timp. Au ordonat să i se transmită lui Dimitriu că i se dă timp de gândire 30 min. În caz că nu acceptă condiţiile, asupra silozului se va deschide focul cu artileria şi «katiuşele».
Dimitriu a răspuns repede cu un acord şi a dat ordine diviziei sale să înceteze focul, să depună armele şi să se predea trupelor sovietice. La orele 21 pe 30 ian. rămăşiţele acestei diviziei puternic lovite au fost luate prizoniere… Iar gen. Dimitriu a fost dus de col. Mutovin la Statul-major al Armatei 64.
Gen. Dimitriu nu şi-a ascuns bucuria pentru faptul că pentru el războiul se sfărşise acum cu bine. La primele interogatorii n-a putut spune nimic interesant privind situaţia operativă, pentru că nu cunoştea. Generalul a afirmat că soldaţii şi ofiţerii lui au vrut să se predea mai demult, dar s-au temut de automatele şi mitralierele forma'iunilor germane din spatele lor, pentru că aceştia se găseau mereu imediat înapoia regimentelor române. A mai spus şi că Antonescu a cerut diviziilor să reziste în apărare alături de trupele germane, până la capăt.

This post has been edited by Petre on June 23, 2016 11:05 am

Un ofițer german, Helmut Welz, a scris în autobiografia sa "Grenadieri trădați" despre perioada în care s-a aflat, împreună cu camarazii români, sub încercuirea forțelor sovietice.

Mărturia sa despre comportamentul soldaților români este cutremurătoare. Astfel, ofițerul german oferă detalii despre dezinteresul ofițerilor români față de proprii soldați, detalii care sunt cu atât mai șocante cu cât evenimentele se petrec în condițiile groaznice de la Stalingrad. Maiorul Welz a avut sub comanda sa un detașament românesc format din două companii de lucru, conduse de căpitanii Popescu și Brăteanu.
Închiderea inelului de la Stalingrad de către armata roșie la 23 noiembrie 1942 a dus la secționarea dispozitivului defensiv al armatelor 3 și 4 române care asigurau flancurile efortului ofensiv german și la prinderea în încercuire a pivoturilor acestora: diviziile 1 cavalerie și 20 infanterie, eșaloanele române cele mai apropiate de oraș pe fronturile nordic și, respectiv, sudic.
Cea mai substanțială forță românească închisă în ceea ce s-a numit ”fortăreața Stalingradului”, Divizia 20 infanterie, a fost astfel separată de unitățile sale de sprijin și de formațiunile de servicii acestea fiind aruncate în afara cercului, lucru care i-a compromis capacitatea de aprovizionare și împrospătare și deci viabilitatea ca entitate unitară. În aceste condiții, între 2 și 10 decembrie 1942, efectivele diviziei române au fost triate și reorganizate în 11 detașamente luptătoare și 18 detașamente de lucru și coloane de transport care au fost puse la dispoziția și în subzistența unui număr de 15 divizii germane. Această soluție a fost aplicată și celorlalte forțe române din încercuire: Divizia 1 cavalerie și micul Detașament ”colonel Voicu” care se retrăseseră puțin mai târziu de pe Don.

În cele ce urmează aducem în atenție o mărturie, inedită în limba română, cu privire la existența și activitatea unuia dintre cele câteva detașamente de lucru românești create în încercuirea de la Stalingrad. Evocarea maiorului Helmut Welz, comandantul batalionului 179 pionieri din Divizia 79 infanterie a Corpului LI armată german, ofițer care a avut în subordine directă mica unitate românească improvizată, este cu atât mai importantă cu cât informațiile despre efectivele românești surprinse în marea încercuire de la Stalingrad sunt foarte puține. Amintirile ofițerului german dau viață unui tablou cutremurător în care claritatea expunerii ne relevă cu maximă acuitate efectul multiplicator pe care viciile funciare ale armatei române moderne: corupția ofițerilor și dezinteresul acestora față de bunăstarea ostașilor îl au asupra uzurii morale și materiale produse de încleștarea armată.

Detașamentul românesc (format din două companii de lucru conduse de căpitanii Popescu și Brăteanu) din subordinea maiorului Welz a acționat în dipozitivul Diviziei 79 germane, pe teritoriul uzinei siderurgice ”Octombrie Roșu” în vecinătatea fluviului Volga, ducând acțiuni de consolidare a lucrărilor defensivede-a lungul rambleului căii ferate uzinale și în halele uzinei, având în față elemente ale Diviziei 39 infanterie de gardă sovietice din Armata a 62-a.

Autobiografia căpitanului Welz, Verratene Grenadiere [”Grenadieri trădați”] a apărut în primă ediție în anul 1965 la Deutscher Militärverlag din Berlin. Traducerea de față este realizată după ediția rusă, Солдаты, которых предали apărută la editura Rusici din Smolensk în anul 1999, pp. 203-217, 244, 248, 253-254.

Sămușan Alin Bogdan

”-A sunat generalul! Vom primi în subordine două companii românești. Comandanții vor sosi mâine dimineață. De asemenea vom primi imediat și o companie de brutărie. Ar trebui să înceapă lucrul la poziția de repliere de-a lungul căii ferate.

Poziție de repliere? – pentru mine aceste cuvinte erau noi! În plus, compania de brutărie! Poate vin cu pâine, poate vom avea din nou pâine mai bună. Avem nevoie. Dar Berger mă lămurește: la divizie nu mai e făină, compania brutărie șomează așa că poate fi folosită acum pentru lucrări de sapă.

(…)

În dimineața următoare s-au prezentat în fața mea doi domni purtând căciulile înalte de iarnă ale românilor. Cei doi comandanți din subordinea mea. Au învăluit încăperea într-un miros de colonie. Mustăcioși, cu obrajii dolofani, proaspăt rași. Uniformele îngrijite parcă ar fi venit la un ceai de ora 5 sau la o întâlnire la Piccadilly. Uniformele croite impecabil le vin ca o mănușă. Se vede că sunt făcute la croitorii de modă din București. Peste vestoane poartă cojoace de oaie. După ce la cotul Donului am văzut mase românești demoralizate care fugeau, apariția lor mă uimește. Nu mă așteptam la întăriri atât de bine hrănite și bine echipate.Deci două companii.120 de oameni în fiecare. Numai un lucru nu înțeleg – declarația celor doi ofițeri că unitățile lor, din cauza malnutriției și epuizării nu sunt apte de muncă. Judecând după comandanții acestor unități, nu mi se pare necesar să verific starea soldaților. Le dau sectoarele în care vor acționa: ravina care se întinde de la ”ghivecele cu flori” până la casele albe. Berger le va arăta. Am dat ordinele pentru a doua jumătate a zilei și le-am promis un medic care să se uite la răniții lor, închizând astfel conversația cu cei doi comandanți de companii.

După ce am mâncat, împreună cu dr. Birch am luat-o la picior. După jumătate de kilometru, câteva minute în jos pe pantă, am ajuns în sectorul celor două companii românești. Peste tot erau numai umbre. soldați emciați, epuizați, obosiți, nerași, cu murdăria întărită pe ei.Uniformele erau complet uzate.Capetele, mâinile și picioarele bandajate erau la tot pasul. Pe fața dr. Birch se citea disperarea. Cu toate astea, în ciuda aparentei slăbiciuni fizice se muncea, se construiau adăposturi, sunau fierăstraiele și se vedeau topoarele prin aer. Ne priveau cu curiozitate, li se puteau citi cu ușurință gândurile pe fețe: ”Ce caută aici, nemții ăștia? Nici n-am ajuns bine și ăștia doi își bagă nasul… măcar de ne-ar lăsa în pace…”. Am dat colțul și am rămas țintuiți locului: nu-mi venea să cred: în fața mea, construită cu atenție, protejată de vânt cu pereți de placaj – bucătăria de campanie fumegând iar deasupra stătea chiar căpitanul Popescu care, cu mânecile suflecate până la cot și transpirând din greu, amesteca cu un polonic în supă. Din eleganța cu care mă uimise azi-dimineață nu mai era nici o urmă. Numai fața dolofană era aceeași – lucru deloc surprinzător când poți să bagi mâna în gamela soldatului. Căpitanul Popescu era atât de adâncit în activitatea sa de bucătar că ne-a văzut doar când am ajuns aproape de cazan. În acel moment sare în zăpadă, își șterge mâinile pe pantalonii de lucru și încearcă să explice comportamentul straniu:

-Trebuie să o iei asupra ta. În asemenea momente nu poți permite nimănui să se apropie de mâncare. Aștepați un minut… gata.

Cheamă locotenentul și îi predă ”sceptrul” după care ne invită în adăpost. Doctorul se duce într-un adăpost din apropiere pentru a explora întreaga companie și a stabili capacitatea de luptă a fiecărui soldat. Eu și cu Popescu discutăm întrebuințarea viitoare a companiei. Nu am încredere în capacitatea soldaților români de a opera minele germane și de aceea vreau să-i pun la muncă de sapă în spate, cel mult pe plutoane. În primul rând ordinul de la divizie spune clar că eșaloanele superioare nu au încredere în ei.În al doilea rând cred că ar fi mai bine dacă cu ei ar sta unii dintre ofițerii noștri familiarizați cu terenul. Și în plus să conduci grupuri mai mari de un pluton prin oraș ar reprezenta o țintă prea mare.

Comandantul companiei nu are nici cea mai vagă idee despre majoritatea covârșitoare a oamenilor săi. Sunt din toate unitățile posibile, pușcași și artileriști împreună cu soldații proprii care, ca pregătire militară nu știu decât să coacă pâine și să țesale caii. Cu așa ceva e necesar să fii pregătit de orice. De mâine vor fi puși la rație în batalion și mă voi concentra mai mult pe toate aspectele.

Ne-am dus în adăpostul unde se afla doctorului Birch. ”Camera de așteptare” plină până la refuz și cu o duhoare insuportabilă de sudoare și putreziciune. Dr. Birch lucrează cu bandajele, siringile și pensele sale. Aerul e stătut, sudorile ne curg pe frunte amândurora. M-am apropiat și am văzut că desface bandajul de pe mâna unui soldat. E necesar să-i amputeze degetul. Bandajul cu iod este pregătit. Următorul! Aproape fiecare are ceva grav. Răni de glonț, fracturi, răni de șrapnel, disenterie, icter și degerături purulente – o serie continuă de suferințe umane. Și cei care nu au nimic din cele de mai sus sunt într-o stare generală de sănătate că nici nu mai pot vorbi. Flasci și moleșiți, umbrele acestea întorc capul spre doctor. Li se văd coastele care seamănă cu o tablă de spălat rufe, pielea de pe gât le atârnă iar claviculele sunt căzute. Coapsele au grosimea unui braț. Situația este de așa natură că fiecare lopată de pământ săpat, fiecare metru de sârmă instalat, fiecare puț minat reprezintă pentru noi o mare realizare. Ca atare doctorul îi examinează cu atenție, ia fișa fiecărei persoane: grad, nume, vârstă, stare de sănătate. O asemenea muncă ia timp. Văd că va dura cel puțin câteva ore. La vizita celei de-a doua companii române nici nu mă gândesc. Căpitanul Brătianu va primi mâine tratament medical, primește de știre căpitanul Popescu. Deși am fost invitat la masă, nici nu m-am gândit să rămân. Grăsanul m-a dezgustat cu amabilitatea lui lingușitoare. În plus aș consuma câteva porții din hrana soldaților înfometați.
Ajunși în adăpostul nostru, Fiedler, Berger și cu mine stăteam la masă când doctorul Birch s-a întors. Arăta epuizat. Ceea ce-mi raportează i se poate citi și pe față. Din 120 de oameni câți are compania cel puțin 90 sunt inapți pentru luptă, iar jumătate din total nu mai au nici o valoare militară. Și asta se cheamă întăriri!

Continuăm să vorbim în timp ce ușa se deschide. Intră doi soldați români. Mantalele uzate le atârnă pe umerii osoși ca pe umeraș. Unul cu un bandaj proaspăt în jurul capului, celălalt cu căciula de blană în mână, părul rărit căzându-i pe fruntea palidă. Privesc în jur, iau poza cântăreților de stradă din grădinile Berlinului și cu o voce nesigură din ultimile puteri încep să cânte un cântec popular. Melancolic și tânguitor, credința și speranța răsună din intonația joasă a cântecului și deși nici măcar n-am înțeles un cuvânt din el simțim durerea oamenilor despărțiți de casele lor, dragostea de pământul natal și visul unei vieți fericite. Acest cântec, cu toată naivitatea sa, mi-a deschis ochii. În cuvintele unei limbi străine sună aceleași sentimente care ne copleșesc și pe noi. Și, desul de ciudat, simt compasiune pentru acești bieți băieți care ne cântă acest cântec trist. Cu câteva ore mai înainte le-am văzut compania și nu m-am gândit decât cum să o folosesc. Și acum, doi dintre ei într-un fel m-au scos din echilibrul meu obișnuit deși pe diferite fronturi am văzut destulă tristețe. Poate pentru că îi văd aici, în adăpostul meu, având imaginea mizeriei umane. Poate astăzi am văzut prea mult ca să trec indiferent peste. Așadar, îmi place să duc o viață dublă: sunt comandant, dar în cele câteva ore de liniște sunt adâncit în gândurile mele. Însă mai mult de atât nu-mi pot permite. Ce înseamnă încercuire pentru armată, pentru mine înseamnă un jurământ, ascultare și căutarea unei ieșiri. Și aceste sentimente reprezintă o opreliște în calea datoriei.

Românii mănâncă. Nu poți să-i privești fără să-ți fie milă. Dar cine poate spune că noi înșine n-am fi arătat la fel de jalnic dacă ne-am fi găsit în locul lor, atunci, la Klețkaia? Aceia care i-au trimis să lupte acolo pe acești români sunt niște indivizi proști și aroganți care cred că încă mai sunt atotputernici și că pot ieși din orice situație. Măcar să le fi dat tunuri antitanc moderne, în loc de acele câteva piese mizerabile de 37 mm. Așa poate astăzi lucrurile ar fi stat diferit. În toate felurile! Noi, germanii – coroana creației și domni, dintre toți numai noi – buni soldați, noi – tot și totul. Iar alții sunt aici pentru ce? Pentru a restabili diferite sectoare ale frontului, pentru a înfunda spărturi ca umplutura pentru chiftele? Pentru asta sunt potriviți! Da, lucrurile astea ne convin. În loc de proiectile de calibru mare aruncă cinci-șase ”Cruci de Cavaler” comandanților lor, publică-le în ziare fotografiile cu comentarii lungi – toate astea sunt, se înțelege, foarte atractive pentru ei. Aici toate mijloacele sunt bune: până la urmă, avem nevoie de soldați!

Ne uităm la ei de sus – dar cu anumite nuanțe. Comandamentele noastre îi disprețuiesc în mod absolut. Noi – restul ofițerilor, nu îi stimăm foarte mult pentru că nu putem avea încredere în ei. Dar soldați noștri au puțină simpatie pentru ei – dacă, după trei ani de război mai putem cumva vorbi despre astfel de sentimente – în orice caz au pentru ei ceva asemănător cu compasiunea. Dar ce impact va avea totul asupra românilor? Până la urmă, acești țărani trebuie să fi observat că armata germană privește pe simplii soldați ca pe nimicuri. Ei trebuie să fi observat ce importanță crucială are relația lor cu comandamentele, că aceste comandamente exprimă punctul oficial de vedere. Și aceasta spune: români – soldați de mâna a doua, dar necesari.

Aroganța și stupiditatea cu care îi jignim pe alții și chemăm ura asupra poporului nostru. Dar ura și frica sunt un prost fundament pentru camaraderia de arme care este atât de necesară aici pe front și ne mai mirăm că diviziile străine luptă prost! Auzi despre ”acești soldați de rahat”, ”suflete de negustori”, ”macaronari”, ”gloată lașă”! Dar numai foarte puțini se gândesc că aceștia nu știu pentru ce luptă, fapt care îi lipsește de un moral înalt și de spirit ofensiv și care dă naștere indiferenței ce îi caracterizează. Poate ar fi suficient să se dea acestor națiuni un țel pentru care să merite să-și sacrifice viețile și vor începe să lupte precum leii. Dar dacă nu le dăm un astfel de țel?

Cei doi soldați români cereau de mâncare. Le-am dat feliile de pâine rămase, câteva bucăți de cârnat și puțină marmeladă. Grăsimi nu avem nici noi, dar o farfurie de supă există. S-a acrit puțin, dar și-a păstrat gustul. Foamea este cel mai bun bucătar, înobilează chiar și o supă ordinară. (…) Situația noastră e tolerabilă pentru că bucătarul a economisit puțin săptămâna trecută. De asta pot acum să-i hrănesc pe ”oaspeții” noștri subit apăruți. Mă privesc cu gratitudine și, când primesc o țigară, fețele li se luminează de fericire.

Folosesc momentul pentru a-i întreba despre cum e la ei în companie. Se plâng amar.

Am aflat că Popescu nu amesteca azi în cazan din întâmplare.Se întâmplă în fiecare zi. El însuși distribuie rațiile, el gătește, el distribuie mâncarea. Are propriul său sistem special. Prima data umple farfuriile ofițerilor cu carne și boabe, aproape fără lichid. Apoi vin la rând toți subofițerii. Aceștia primesc ce rămâne pe fundul cazanului. Iar tot ceea ce rămâne pe urmă – apă caldă și fără gust, ajunge la soldați. Aceasta este regula. De observarea ei cu strictețe se îngrijește Popescu – nobil român.

În locul meselor care lipsesc se mănâncă bătaie. Armata română încă nu a abolit pedeapsa corporală. Chiar și pentru cea mai mică greșală se întinde pe bancă și se biciuiește. Această metodă nu este abandonată nici acum, după serioase crize de panică și de retragere. Soldații își primesc porția de bătaie fie că sunt răniți sau bolnavi, degerați sau chiar amputați. Se vede cu ochiul liber că moralul soldaților nu se ridică prin aceste tratamente ci doar se intensifică ura față de ofițeri. Ei bine, acest lucru se va schimba cel puțin în cele două companii care îmi sunt subordonate mie. Și asta imediat. Aceia care sunt destinați să-și pună capul în joc aici n-ar trebui să fie bătuți.

Băieții români nu au nici un minut de odihnă. Sunt ocupați de dimineața până noaptea. Nu numai că trebuie să-și satisfacă comandanții de companie și de pluton dar trebuie să facă rost pentru ei de cele mai incredibile lucruri pentru a crea confort în adăpostul ofițerilor. Mai mult de atât, întregul pluton este angajat în niște afaceri care nu-i pot da prin cap unui muritor obișnuit. Popescu e vechi sportiv hipic și ca atare nu poate fi separat de iapa sa, Mademoiselle. O cară cu trenul de aprovizionare de la o etapă la alta din România la Don, de la Don mai departe. Oriunde este compania sa, nobilul animal trebuie hrănit și asta mai bine decât soldații companiei. Astăzi 40 de soldați au lucrat la construirea grajdului pentru favorita căpitanului, grajd care e mai bine încălzit și mai spațios decât adăposturile soldaților. Avem o iapă, la fel de obosită și de emaciată ca orice ființă vie din încercuire, dar lângă ea stă zi și noapte un grăjdar, după un program special, care trebuie să o supravegheze indiferent ce s-ar întâmpla.

***

Pe la miezul nopții, mă bag în adăpost. În camerele alăturate stau oberfledwebelul Birch și cu Toni. Vorbesc – despre ce altceva – despre vecinii noștrii români. Birch vorbește despre examenul medical de astăzi și despre starea companiei românești. Toni, furios, vorbea atât de tare încât puteam să aud fiecare cuvânt:

-Cum ar fi să încerce cu mine! I-aș da niște bice la cur imediat!

-Tu însuți nu crezi ceea ce zici – îi răspunde Emig. Ești prea încet și nici nu ți-ar trece prin cap. Sunt mereu răvășiți, s-au obișnuit.

-Cum adică ”s-au obișnuit”? Poate sunt obișnuiți și cu degerăturile, să mănânce zeamă de varză și să moară. Nah, bieții băieți o duc mult mai rău decât noi. Și pentru ce, mai exact, suferă toate astea? Poate cred că vor cuceri [fabrica – n.n.] Octombrie Roșu sau alte colțuri din acest oraș?Au aterizat prea târziu.

-Nu striga așa de tare! Ce, tu crezi că o să primești o vilă la Volga? Tu însuți ai ceva care te tine legat de locurile astea?

-E chiar altceva! Din moment ce Ivan a vrut să ne atace, vrând-nevrând a trebuit să ne apărăm. Dar dacă n-a vrut să ne atace – acum mulți spun asta! – atunci nimic din chestia asta nu face sens. Atunci, peste toate, dacă a început-o Adolf însuși, atunci nouă germanilor ce ne mai rămâne? Lasă-l, dă-i înainte! Nu e nici o diferență între ei și noi. Dar românilor – nimeni nu le-a făcut nimic și nu au pornit ei războiul. Așa că doar sunt strânși tare de bile.

-Da și e clar: treaba nu le-a ieșit. Doar îi asculți și vezi că nici nu știu de ce sunt aici.

Acum în conversație intră Birch:

-Exact! Mi-au zis chiar doi români. S-au săturat, vor acasă, cât despre război„să și-l facă cum vor!„.

-Ah, acum totul e clar! Acum înțeleg de ce infanteria a refuzat asemenea întăriri.Ei sunt pe linia frontului și acolo nu se renunță.

-Interesant. Și ce va face oare bătrânul nostru cu gloata asta?

În dimineața următoare, doctorul nostru se duce la compania lui Brătianu. L-am rugat să-l trimită în cursul zilei la mine împreună cu Popescu: trebuie să stau de vorbă cu ei. După două ore s-au prezentat amândoi cu fețele supte, gâfâind și transpirați. Mă priveau cu surprindere: de ce mă amestec în afacerile interne ale unităților lor? Dar acesta eraun lucru necesar. În primul rând interzic pedeapsa corporală. În al doilea rând trimit la fiecare dintre companiile lor bucătari care vor prelua sarcina preparării și distribuirii mesei atât a hranei reci cât și a celei calde. Adițional, după programul de lucru soldații se vor ocupa cu totul marginal de alte sarcini. Asta în ceea ce privește grajdurile și adăposturile ofițerilor. În cele din urmă dispun celor doi căpitani ca împreună cu elementele apte de luptă din companiile lor să vină în zona caselor albe. Vor fi acolo complet pregătiți de lucru la ora 17:00. Vor avea asupra lor uneltele de săpat. Cazarea și-o va aranja fiecare la fața locului.

Rezultatele examinării medicale la compania lui Brătianu erau un pic mai bune ca cele de ieri. 50 de oameni pot fi folosiți. Împreună cu cei 30 ai lui Popescu asta înseamnă totuși 80 de oameni care pot fi puși la treabă.

Exact la ora 17:00 românii se prezintă la locul hotărât. Ambii comandanți ne-au salutat pe mine și pe Franz. Artileria rusă ne-a lovit astăzi cu moderație, după criteriile locale bineînțeles. Comparat cu alte sectoare ale frontului este însă un uragan de foc. Oricum, românii se culcă la pământ căutând o cât de mică protecție. Pentru a evita pierderile în mișcare, ordon înaintarea în formație extinsă. Subofițerii din batalionul meu care trebuie să supravegheze munca de sapă merg la o distanță de 50 de metri. Eu împreună cu Franz și cu cei doi comandanți români de companie mergem înainte. Ridicându-ne camarazii după fiecare oprire ajungem la hala numărul 5 și lucrurile încep să se complice. Durează de două ori mai mult ca de obicei.

Acolo, în prezența ambilor comandanți de companii indic munca care trebuie făcută: consolidarea cuiburilor de mitralieră, săparea tranșeelor și a adăposturilor. Totul este limpede. Doar că lipsea mare parte din forța de muncă – românii. Mă gândesc să-i aștept pentru a preda comanda lui Franz și să plec. Din primul detașament care sosește lipsesc cinci oameni. Subofițerul mă anunță că s-au adăpostit pe drum și că vin. Așteptăm dar din acest grup nu mai vine nimeni. La celelalte detașamente situația nu e mai bună. Apare subofițerul Trautman cu un soldat – unul singur. Acum, la punctul de întâlnire nu sunt decât comandanții de detașamente. Un soldat din 28 de oameni. Așteptăm încă o jumătate de oră, dar soldații nu sosesc.

De soldații care lipsesc nu mai aud nimic. La vest de casele albe ajungem din urmă un grup de patru oameni care trag ceva ca o sanie. Mă uit mai bine: pe două placaje bătute în cuie stau trei morți: doi cu capul înainte, unul cu capul înspre înapoi. Cadavrele – pur și simplu aruncate pe targa improvizată, capetele și mâinile atârnând prin zăpadă. Viața umană nu valorează prea mult aici, morții – și mai puțin. Se pare că este la fel și pentru români.

A doua zi toți oamenii apți de muncă sunt la locul indicat pentru că de astăzi numai cei care lucrează vor primi de mâncare. Interzicerea pedepsei corporale și corectitudinea instaurată de cei doi bucătari ai noștri își vădesc roadele așa că, după câteva zile, ambele companii arată ca niște unități adevărate.

Pentru a-i face să lucreze mai bine e nevoie să le dăm mai multă mâncare. În cei doi comandanți români nu se poate avea încredere în această privință așadar trebuie să o distribuim chiar noi, ca pentru oamenii noștri. Precauția nu strică. Suplimentul îl vor primi doar aceia care muncesc în prima linie. Acum însă soldații români s-au pus pe treabă. Sapă, întind sârma ghimpată și ajută oriunde este necesar.

Numai o singură dată a fost necesar să intervin. Câteva zile mai târziu, am observat dintr-o dată că pe panta din fața întăriturii se vede ceva închis la culoare. Opresc mașina și mă duc să văd. Se pare că pe două scânduri stau cadavrele celor trei uciși în prima zi. Probabil că cei patru soldați care trăgeau sania improvizată nu au fost destul de puternici ca să-și tragă camarazii morți până la companie sau la cimitir. Era întuneric, nu se putea vedea nimic, sania s-a răsturnat cu încărcătura sa iar placajele și cadavrele s-au rostogolit pe pantă și au rămas împrăștiate.

Am ținut companiei o lecție de morală, dar soldații s-au arătat nemulțumiți. Românii care îmi traduceau cuvintele îmi reproșau din priviri. Sau mi se părea? Până la urmă am interzis pedeapsa corporală, le-am trimis doi bucătari care să aibă grijă să nu fie folosiți în van. Acum că sunt mai relaxați ar trebui să primească critica. Dar eu îi sperii că vor rămâne nemâncați. Oare nu îi trimit astfel înainte în uzină, direct sub foc, unde obuzele nu fac diferența între nemți și români? Și eu stau în fața lor aici și îi învăț cum să se comporte cu morții! Nu e de mirare că se uită la mine așa.

(…)

Da, cred că în curând unitatea mea se va transforma într-o mică divizie. Rămășițele propriului batalion, o companie de brutărie, plutonul de măcelărie, cele două companii românești și acum trei noi companii de construcții. Dacă lucrurile merg așa în curând, în apropiere, nu vor mai fi ravine pentru a caza toți soldații. (…)

(…)

În fața mea stă căpitanul român Popescu. Este cu mințile rătăcite și plânge în timp ce ne spune vestea tragică. I-au ucis iapa de curse! Cea pentru care fusese construit grajdul special și pentru care un soldat stătea mereu treaz. Cu jumătate de oră în urmă căpitanul a găsit grăjdarul în paie, legat, lângă capul Mademoisellei și la o oarecare distanță copitele tăiate – tot ce mai rămăsese. Nu-l pot ajuta, mai ales că nimeni nu recunoaște ci numai insistă că nemții au făcut-o.

Conversația ne-a fost întreruptă de un telefon. Tensiune! Rușii au pătruns în hala numărul doi și trebuie să trimetem toate forțele acolo! Totul ca de obicei. Unitățile nominalizate pe linia de foc, cercetarea, asigurarea operativității și contraatacul.

(…)

Anul nou. 1943.

Anul nou a venit și credința în capacitatea de a ieși repede din acest mediu mortal nu mai există. Operația Gotha a rămas un episod oarecare al parcursului tragic al viitorului nostru. Cu puțin înainte de Crăciun vârful penei blindate s-a apropiat de noi la o distanță de 40 de km atingând Mișkova. Soldații din sudul încercuirii vedeau în stepa pustie bombardierele noastre în picaj. Noaptea, un ochi ager putea să distingă lumina produsă de focul artileriei pe centura de încercuire rusească. Comandanții unităților blindate și motorizate din interior care trebuiau să rupă încercuirea și să facă joncțiunea cu armata care avansa așteptau momentul în care aceasta va fi reușit să creeze prima breșă și să iasă pe un front larg pentru a-și stabili țintele. Lovitura fusese aplicată între diviziile 3 și 29 motorizate. Dar în zorii lui 28 decembrie, pana blindată a operației Gotha a început să se retragă. Pe Don, rușii au rupt frontul în sectorul Armatei a 8-a italiene. Pentru a-și acoperi flancul nordic, Manstein a ordonat ca Divizia 6 blindată să intre în subordinea Armatei a 3-a române slăbind în mod decisiv operația Gotha care a fost incapabilă să reziste debușării rezervelor operaționale ale inamicului. Suferind pierderi grele în oameni și echipament, gruparea a început să bată în retragerea din care încă n-a fost în stare să se oprească. Soarta noastră este pecetluită. (…)”

http://www.estica.eu/article/despre-romani-la-stalingrad/

I found myself the book of H. Welz - Verratene Grenadiere (the russian tranlation) (twice published in rus. - 1965, 1999). There are many bitter pages about rom. troops, rendering the author's impressions and feelings. Here are some of these :

În acea situaţie de incertitudine, au apărut pe neaşteptate grupele de recunoaştere şi echipele de încartiruiri ale unei unităţi române. Ei au relatat despre o întreagă armată care venea din sud. Se părea că peste întreaga Ucraină de Sud se grăbeau cavalcadele, iar coloanele de trupe proaspete erau la cinci zile de marş de noi. Iată şi răspunsul … schimbarea unităţilor ! Sectoarele, punctele de sprijin şi îngrăditurile sunt predate pe teren şi conform hărţilor, zi şi noapte şedinţe de comandament. Încă două-trei zile şi treaba e terminată, ultimul soldat din divizia noastră părăseşte linia întâi.

Retragerea de pe malurile Donului

… mă duc spre vest, pe drumuri pline de praf. La stânga şi la dreapta, peisajul rural. Pe câmpuri muncesc femei şi copii. Din timp în timp maşina noastră o ia mult pe dreapta, ca să lase loc coloanelor de trupe, care se îndreaptă spre front. Sunt românii, soldaţi proaspeţi, zdraveni. Dar se vede pe feţele lor că nu ei şi-au ales drumul, care îi duce la luptă. Caii sunt remarcabili, gâturile lungi şi crupele puternice lucesc în soare. Dar armamentul e învechit, iar în războiul actual are mai de grabă doar valoare morală. Tunurile antitanc calibrul 37 ar avea locul în prezent doar la muzeu. Ele şi-au arătat inadecvarea încă din vremea ofensivei din iarnă, tancurile sovietice le-au strivit pur şi simplu.
(…)
… Drumul … devine animat. Pe el trece un călăreţ adormit. Nu vede şi nu aude nimic. Pentru el gândeşte calul, care îl duce înainte. Ar putea fi luat drept o nălucă acest român, dacă după el nu s-ar fi târât, oricum înaintând, o întreagă caravană – o întruchipare a suferinţei şi disperării, care stârnea un sentiment acut de compasiune. Soldaţi cu capetele bandajate, сu mâinile prinse în atele, trec cu mers legănat…
(…)
În cele din urmă văd un ofiţer, un locotenent. Îl chem la maşină. Coboară fără mare tragere de inimă de pe calul neînşeuat şi se apropie. Ochii verzui congestionaţi mă privesc furioşi.
– Ce doriţi ?
– Unde mergeţi ? Ce unitate ?
– Treaba noastră.
– Ce v-a făcut să fugiţi aşa ? Teribilă imagine.
– Acolo sunt ruşii, acolo ruşii, acolo ruşii !
Arată cu mâna spre vest, spre nord-vest şi spre nord şi vrea să plece, deja îl cheamă un altul călare.
– Dar acolo undeva în faţă trebuie să mai fie trupe germane ! N-aţi vrea să luptaţi alături de ei ? Până la urmă e vorba de capul vostru !
– Am luptat destul pentru Hitler ! Hitler kaput. Totul e kaput.
Încerc să-l iau cu frumosul. El, cu un râs batjocoritor, se bate cu degetul arătător în frunte şi se întoarce scurt :
– Duceţi-vă dracu’ !
Mi-e de-ajuns. Dau ordin să mergem mai departe. Vorbe degeaba. Motivele pentru care au fost înfrânţi se ştiu – şi materiale, şi morale. Dar d.p.d.v. militar diviziile înfrânte au devenit o povară şi nimic mai mult. Mai bine lupţi singur, fără vecini, nici la stânga nici la dreapta, mai bine cu flancurile descoperite ! Cel puţin ştii la ce te poţi aştepta.
Mă bucur să ies din acest coşmar. Dar după câţiva kilometri întâlnim iar un grup. Şi din nou se târăsc pe lângă noi abia mişcându-se nişte umbre vii сu ochii închişi sau deschişi. Le e totuna unde duce drumul ăsta. Ei fug de război, ei vor să-şi salveze vieţile. Toate celelalte nu mai contează.
Colonelul român îmi vorbeşte cinstit, aranjându-şi pe cap bandajul pătat :
– Cu soldaţii mei nu mai e nimic de făcut. Nu mai execută nici un ordin, îi cunosc eu. Peste vre-o săptămână posibil să depăşească această stare. Dar până atunci, practic n-am nicio autoritate de comandă asupra lor.
Această impresie am avut-o şi eu. Cu adevărat, «nişte trupe zdrobite». Aceste vorbe se potrivesc aici destul de bine. Pentru un artist care vrea să zugrăvească o retragere, are aici o natură vie întinsă pe mulţi kilometri.
Coloanele răvăşite şi destrămate dispar în labirintul de ravene ninse.
(…)
– D-le căpitan, am trecut peste un buştean ! După câteva sute de metri o nouă zgâlţâire. Iar un buştean. De unde aici, în stepa fără pădure, atâţia buşteni întinşi pe drum ? Opresc maşina, mă întorc câţiva paşi. Uite «buşteanul» ! Nu e buştean, am trecut peste un om. Un trup complet ţeapăn fără manta, fără bonetă, fără bocanci, era pus în curmeziş pe drum. Era un soldat român. Probabil a căzut slleit de puteri. Pentru el nu se găsise loc în nicio maşină, nu l-au pus pe niciun cal, l-au abandonat pur şi simplu. …
Am dat la o parte încă cinci trupuri pe jumătate îmbrăcate, ca să mergem mai departe pe drum. Iată-ne aproape de râul Rossoşka. Ne întâmpină şi ne urmăreşte un vuiet sălbatic. Românii de împroaşcă cu blesteme şi înjurături în limba lor, când trecem pe lângă ei. Pe mal lângă râu, un hăţiş de oameni, cai şi căruţe. Pantele sunt îngheţate, e uşor de venit în jos, dar pe celălalt mal e greu de urcat. Sunt împinşi caii şi maşinile. Între ele cad răniţii, roţile vin direct pe ei. Nimănui nu-i pasă, nimeni nu stă să asculte strigătele de moarte şi gemetele. Peste cei căzuţi trec caii, păşesc cei vii. Toţi se grăbesc înainte. Cine cade, nu-l ajută nimeni. Noi nu-i putem sprijini. Unul, doi – îi iei, mai iei câţiva… Ruşii nu se opresc. Am vrut să ajungem la Kalaci, dar ne-au blocat drumul, a trebuit să ne întoarcem. … Ajungem în scurt timp tot la mal. Uite o bucătărie de campanie, caii din care au rămas doar coastele… Mâine totul va fi îngheţat, acoperit de zăpadă…

Source - Net.
The diary of a german officier who fought at Stalingrad
In 2012 they were published notes from the diary of major Erich von Lossow.

22 nov. 1942. Ruşii au rupt apărarea pe sectorul Div.20 românesc, atacând dinspre Ţaţa spre Plodovitoe, acţionând deasemenea cu forţe puternice la marele cot al Donului la sud, unde din păcate sunt doar românii şi italienii. Aşa că, copiindu-i pe italieni, deviza zice tare : "Avanti ! – Retragerea !"

2 dec. 1942. … Românii, care se retrăgeau spre sud au fost distribuiţi la regimente : au venit fără arme şi lopeţi, mâncare iau de la noi. Translatorul de la regimentul românesc i-a spus ofiţerului cu cercetarea, când a fost întrebat dacă sunt cazuri speciale de raportat : "Comandantul a fost azi în primele linii, pentru a evalua spiritul combativ al românilor !" - ăştia sunt fraţii noştri dragi.
Aceşti oameni au pierdut tot ce aveau, nu aveau haine groase, încălţăminte bună nu era, nici-o merinde, erau foarte flămânzi. Am dispus ca românii să primească aceeaşi raţie ca germanii iar pe cei care mi s-au părut nesiguri i-am schimbat.

17 dec. 1942. În această noapte toate au mers pe dos. La 4.00 cinci ruşi au pătruns pe la aripa dreaptă a sectorului românesc, trei s-au blocat în barajul de metal iar doi s-au târât înainte şi au ajuns la PC românesc. Deoarece unul din plantoane doar ce ieşise, al doilea a fugit de frică după el : ruşii s-au dus, au luat de acolo mitraliera şi-au lăsat două automate, după care înapoi peste parapet, îmbrăcaţi în costumele lor albe de mascare; au mai aruncat şi câteva grenade. Românii s-au gândit : foarte tristă situaţie. Şi erau " popoarele aliate " şi aliaţii Axei, cărora radioul german le cânta osanale ! La mine, în grupul "von Lossow", erau vreo 100, între ei căpitanul Sângeorzan, comandant de aruncător greu, un om bun şi încă un locotenent.

18 dec. 1942. La asfinţit doi juniori din rîndul tineretului stalingrădean s-au târât pe şanţ până la poziţiile mele … după o vreme au mărturisit că au fost antrenaţi 14 zile de un ofiţer rus şi trebuia să afle răspunsul la întrebările : Unde se găsesc românii ? Unde lucrează prizonierii nesupravegheaţi ? Ce semne tactice sunt în intersecţii ? Unde sunt puncte de comunicaţii telefonice ? Cei doi tocmai îşi încheiaseră observaţiile şi se întorceau. Treburi serioase pentru 13 ani ! Pentru că erau spioni, i-au înpuşcat.

19 dec. 1942. Tranşeul meu (lung de cam un km) începea din satul Kuporosnoe… În total 220 de oameni, inclusiv românii. …
În grupul meu 4 оfiţeri, 15 subofiţeri, 85 luptători, plus 120 români. Dintre ei, 2 ofiţeri, 8 subofiţeri, 60 luptători şi 5 români (pe scurt 120 oameni), dispuşi pe linia tranşeului pentru menţinerea perimetrului sudic al Stalingradului. În spatele lor, un singur tun antitanc …

22 dec. 1942. Noaptea a sunat telefonul. … vecinul din stânga aduce veşti proaste. Cercetaşii ruşi s-au furişat la postul mitralierei din tranşeu, în timp ce plantonul german intrase după mănuşi în adăpostul din apropiere. Ruşii au aruncat cu grenade; blindajul s-a prăbuşit, trei răniţi. Pe plantonul român l-au târât cu ei. A urmat un schimb de focuri, însă cercetaşii au plecat. Românii au plecat toţi.

25 dec. 1942. … După amiază s-au petrecut evenimente foarte neplăcute. În doar o oră-două au dezertat doi români. Pe unul l-au văzut şi a primit o grenadă pentru fapta lui, care l-a rănit; al doilea fugar n-a fost observat, plantonul din apropiere adormise. Ambii români au fugit în tranşeu la inamic. Deoarece ştiau tot programul nostru, am modificat orele de schimb, de masă, etc. şi am ordonat să fie păzit PC al companiei… În acea seară unul din ai noştri "fraţi-aliaţi" a refuzat să plece la post până nu primeşte supa. A fost trimis la Sângiorzan O fi de folos ?

… Când m-am dus cu colonelul în tranşee, am observat un român, întins pe zăpadă cu o rană la cap. Am crezut că era mort, era noapte şi prin prejur nici un suflet. Dar el încă mai respira. Sanitarul a spus că pusese doi români să ajute la ducerea răniţilor în spate. Nu era sigur dacă au făcut asta, probabil că n-au înţeles, aşa credea şi în orice caz nici nu se făcuse nimic.

Ce păcat, cât de nepăsător şi fără suflet a devenit soldatul. Luptătorii buni au murit, ofiţerii – mai rău ca niciodată, oboseala datorată războiului creşte. Intrăm în anul 1943 în stare de război mondial.

This post has been edited by Petre on November 26, 2016 05:32 pm

Romanian units in the war documents of the 6th Army (Wehrmacht), the pocket of Stalingrad.
Inspired from website Nordriegelstellungen 1942. Primary sources - NARA.

https://drive.google.com/open?id=10dh-jyAt9...o5LGV16F723D3fS

https://drive.google.com/open?id=1igbGiJUVj...fniJl5R835Xv1cZ

Inspired from :
https://nordrigel.livejournal.com/
Source : Bunsearchiv ...

Report of oberstleutnant H. Mäder, CO Grenadier-Regiment 522 (297.I.D)
South-west Stalingrad, 10-22.1.43
Fâsia de aparare a 297.I.D avea cam 10 km ... Batalionul de la Reg.523 avea 350 oameni. Între 10 si 15.01 Gruppe Mader a primit înca 350 oameni, adunati de la artilerie, intendenta, etc.
Românii, cu mici exceptii, se ocupau cu lucrari la transee. Se cauta sa nu fie adusi români în unitatile germane ...
10.1.43 – La Gruppe Mader a fost adus Reg.82 inf rom si 1-2 baterii cal. 7,62. Acestea erau ramasite ale Div.20 inf rom. În plus, la fiecare batalion erau câte 50-60 români, trimisi aici de asa numitele echipe de interceptare (feldgendarmerie).
În Reg.522 la carutze erau 480 voluntari rusi, verificati de contrainformatii, în Reg.524 - 300 rusi. ... La ei la compania de mitraliere erau 12 ucraineni, care se comportau bine.
Dupa ce la 10.01 inamicul a lansat ofensiva generala, prima lovitura a fost data pe sectorul Reg.82 inf rom. Dupa câtva timp, Seful B.Op./297.I.D i-a spus oberstleutnant Mader ca românii au plecat în masa din primele linii. El avea în vedere un batalion român, amplasat la dreapta de biciclisti. Tancurile rusesti s-au avântat în aceasta bresa (3 km adâncime, 1 km latime) ...
În cursul 11 si 12.01 în bresa românilor inamicul s-a infiltrat cu fortele unei companii, adica în interiorul încercuirii ...
13.01.43 : Sovieticii au atacat flancul drept al diviziei la Tsîbenko ...
14.01 a fost pierdut aerodromul Pitomnik, pe 20.01 – Gumrak. ...
Dupa 15.01 PC Gruppe Mader s-a aflat la periferia est Pesceanka.

Report of Hauptmann Gürtler, Dn.I/Reg.51 aruncatoare
Dupa patrunderea rusilor în defensiva Div.1 cav rom la 15 km est Kletskaia în seara 19.11.42 si zdrobirea definitiva a apararii cu sprijinul tancurilor la sud pe 20.11.42, precum si restrângerea defensivei române pe creasta cotei 135,0, în prima parte a zilei 21.11.42 în lungul flancului stâng german a fost luata pozitie defensiva de catre germani. ...
Compunerea batalionului : Comp. Rau ... Comp. Keller ... Parti din patru escadroane ale Reg.1 si Reg.12. cav rom (6 ofiteri, 1 subof, 58 trupa, 2 carabine); Parte a unui pluton român de aruncatoare (1 ofiter, 48 trupa, 2 aruncatoare de 8 cm cu 8 lovituri, efectivul fara arme). ...
Dupa ce am facut cunostinta îndeaproape cu românii, le-am luat comanda Cpt. Radu si Scânteescu, Locot. Hubert si Focaevschi si l-am numit comandant al puscasilor pe Leutnant Kristen. Lui i se subordona direct locot. G...escu, ramas la comanda plutonului de aruncatoare. Cu ajutorul bravului, energicului si întelegatorului unter-wachtmeister Hauser (translator), asigurându-le hrana si cu sprijinul noului comandant de companie Leutnant Kristen, s-a reusit putin ridicarea capacitatii defensive a soldatilor români, obositi, flamânzi si dezinteresati. Pentru acoperirea lor am trimis pe sectorul lor 4 mitraliere usoare, un aruncator si am dat ordin sa fie controlati permanent de ofiteri germani.
Cd-tul Batalionului a mers din nou în control pe linia frontului... De multe ori li s-au facut observatii românilor, mai ales ofiterilor, care doar sub amenintarea folosirii armelor au putut fi determinati sa execute servicii de patrula. Neîncrederea în ei, aroganta lor precum si datele false pe care le prezentau despre inamic l-au determinat pe Comandant sa întareasca suplimentar liniile lor ...

Report of Leutnant Stolberg / 44.I.D. (Uranus)
În marele Cot al Donului, la est Kletskaia.
Impresie foarte negativa fata de români. În primul rând ofiterii nu au valoare si nu se preocupa de oamenii lor. Soldatul român nu este asa de slab, daca este condus cum trebuie. Toata problema este cu conducerea. Soldatul sovietic este si el slab, în parte se teme de tancuri. Comisarii îi forteaza adesea pe oameni sa atace. Armamentul este bun, munitia foarte multa. Prizonierii inamici si HiWi au fost buni, trebuia doar experienta si sa stii unde sa îi trimiti.

Stories of NCOS and soldiers taken out from Stalingrad.

Phillip Westrich, 100. Jager-Division
Subof. W s-a aflat la Stalingrad la sud-est «Krasnîe Barikadî», la cca. 400 m de fabrica. «Kr. Barikadî» a fost abandonata la 12.1, dupa care ocupata de rusi. Contra acestui sector se gaseau cca. 300 rusi, iar pe acelas sector la 16.1 erem doar 35 oameni, plus înca 15 români. Ca armament aveam doar 5 mitraliere usoare si carabine. Cartuse erau suficiente. Grenade de mâna erau putine. Rusii erau la 30 de matri. ...

Theodor Gereke, 71.Inf.Div
În noaptea 7-9 ian am fost plasati la fabrica «Krasnîi Oktiabr» ... Efectivele companiei – 1 ofiter, 14 s.of si soldati, plus înca 20 români. Armament – 8 mitraliere usoare, un aruncator, 2 mitraliere grele. Munitie aveam suficienta. ... Contra noastra, doua companii inamice. Dusmanul dispunea de arme a.t, instalatii reactive, «Ratsch-Bumm» 7,62 cm si artilerie grea. Începând cu 8.1 au tras continuu. ... În dimineata 9.1 rusii au atacat a treia oara, am avut pierderi mari si a trebuit sa ne retragem ... 50 metri. ... Împreuna cu românii mai eram cu totii 25 oameni. ... În a doua parte a zilei 12.1 am fost atacati din nou ... Au mai ramas 2 s.of si 7 soldati ...