WorldWar2.ro
Armata romana in
al Doilea Razboi Mondial
Home + Organizare + Divizii + Aeronautica + Arme + Decoratii + Operatii militare
Generali + Memorii, jurnale + Media + Primul razboi mondial + Forum
Romana English
Memorii şi jurnale
General Iosif Teodorescu - Memoriu asupra ultimelor lupte care au precedat parasirea Odessei
Sublocotenent Constantin Nicolescu - Jurnal de campanie
Locotenent Simion Iuga - Jurnal de campanie
Sergent Manole Zamfir - Memorii de razboi
Sergent Sandu Aurel - Memorii de razboi
Ion Neculai Agiu - medic pe submarinul Delfinul
Lt.Col. I. Chermanescu - In Rusia. Note de campanie 16 Sept.942 – 3 Ian.943.
Col. (rez.) Constantin Iancu - Memorii de razboi
Sergent Nicolae Neag - Amintiri din razboi
Soldat Traiam Giurgelea - amintiri din Moldova
Sergent Aurel Tucra - amintiri de pe front
Octavian Hosu - amintirile unui elev din scoala de ofiteri
Sublocotenent Grigore Dobos, Regimentul 2 Care de Lupta - Jurnal
Soldat Cucu Nicolae - amintiri din lupta de la Paulis
Sergent Manole Zamfir - Memorii de razboi
Pe data de 15 februarie 1941, soldatul Zamfir Manole si-a inceput antrenamentul in cazarma “Petru Rares” de langa orasul Cernavoda. Dupa terminarea stagiului de instruire a fost incadrat in Compania de Pionieri a Regimentului 36 infanterie din cadrul Diviziei a 9-a (comandant de batalion: maior Secareanu, comandantul Regimentului 36: colonel Vatasescu, comandantul Diviziei 9 infanterie: general Constantin Panaitiu).

Pe 1 septembrie 1942 Divizia a 9-a a fost trimisa pe frontal de est, in sectorul Don. Transportul efectivelor s-a facut pe calea ferata pana in gara Stalino si apoi divizia a marsaluit timp de 6 saptamani pana a atins linia frontului. Cum frontal era relativ linistit, trupele au inceput constructia de adaposturi de iarna si puncte fortificate.

Primul atac rusesc mai semnificativ a inceput pe data de 9 noiembrie si a fost respins, rusii inregistrand pierderi grele. A urmat aproximativ o luna de lupte grele, ambele tabere lansand atacuri succesive, in speranta de a castiga un avantaj decisiv. Pierderile au fost importante de ambele parti si frontul a ramas relativ stabil, nici rusii si nici romanii nu au reusit sa inainteze semnificativ.

Impinsi inainte de ofiterii lor, soldatii rusi strigau uneori in romana: “Bai frate, de ce ne omorati ma? Antonescu si Stalin se cinstesc cu vodca si noi ne omoram intre noi ca prostii.”

Atacurile romanesti erau in majoritatea cazurilor asalturi frontale de infanterie asupra pozitiilor inamice, precedate de un bombardament de artilerie menit sa slabeasca defensiva. Problema era ca artileria romana nu dispunea de tunuri de calibru mare si suferea mult la capitolul precizie a tirului, avand un impact foarte limitat asupra pozitiilor rusesti. Pe de alta parte, trupele romane sufereau si din cauza armamentului depasit si a proastei echipari. Fiecare companie era dotata cu doar 2 mitraliere si un aruncator Brandt, iar pistoale-mitraliera erau doar unul sau 2 per pluton. Pierderile inregistrate de romani erau uriase, uneori peste 90% din efectivul unei companii, chiar daca atacul era considerat reusit (castigau cateva sute de metri, de pe care se retrageau apoi pentru ca nu aveau destui oameni sa apere teritoriul cucerit). In aceasta perioada, Zamfir Manole a fost avansat sergent, fiind mare nevoie de gradati cu experienta de lupta printre numerosii recruti care veneau ca intariri. Spre exemplu, dupa un atac la baioneta, sergentul Zamfir isi aminteste ca ramasesera doar 7 supravietuitori din intreaga companie. Capitanii si locotenentii mureau pe capete, fiind inlocuiti la cateva zile, deoarece conduceau atacul in fruntea trupelor si cadeau primii in lupta. Astfel se ajungea adesea ca oamenii sa nu mai stie nici macar cum il cheama pe noul lor ofiter comandant de companie.

Arma de baza a infanteristului era pusca ZB, foc cu foc si cu precizie slaba. Aceasta pusca era echipata cu baioneta si mult atacuri sfarseau in lupte corp-la-corp la baioneta in transee. Intr-o astfel de lupta sangeroasa, sergentul Zamfir isi aminteste cu lacrimi in ochi de un rus care i-a spus (in romaneste) ca are 5 copii acasa, inainte de a muri strapuns de baioneta lui. Chiar daca recunoaste ca nu avea de ales, acel moment l-a marcat foarte profund.

Dupa cateva lupte, ostasii romani au inceput sa foloseasca armament capturat de la rusi. Sergentul Zamfir a ales un pistol-mitraliera Beretta, mult mai eficient si mai comod decat pusca ZB care era arma lui oficiala. Cat despre armamentul anti-tanc, situatia trupelor romane era si mai proasta. Grenadele de mana nu erau de vreun folos real, iar pustile anti-car si minele lipseau cu desavarsire din dotare. Cand trebuiau sa atace un tanc, foloseau sticle de cocteil Molotov, cu rezultate surprinzator de bune. Echipajul tancului se preda imediat ce tancul era incendiat. Din fericire, in acea perioada erau putine tancuri rusesti in acea zona a frontului si in plus rusii nu le foloseau pentru a sprijini direct atacurile de infanterie. Cele cateva tancuri erau pastrate in spate si trageau foc de acoperire, fara vreun folos pentru infanteria rusa. Pionierii romani distrugeau cate un tanc numai cand frontul avansa cate putin si ajungeau in liniile rusesti.

Un alt aspect uluitor pe acel front era ordinul venit de la comandamentul german ca toti prizonierii rusi sa fie executati. Ofiterii romani nu vedeau cu ochi buni acest ordin si le-au sugerat indirect oamenilor sa “faca pierduti” prizonierii dupa ce le luau armele si echipamentul. Cand grupulete de prizonieri fugeau de mama focului peste camp, ofiterii romani isi gaseau discret o ocupatie care sa le absoarba atentia in alta parte. Sergentul Zamfir isi aminteste o ocazie cand plutonul sau a capturat 4 femei-ofiter din trupele de aprovizionare rusesti. Comandantul de companie i-a ordonat sa le duca mai departe putin in niste tufisuri dese si sa le execute fara sa fie vazut de ceilalti. Ajuns in tufisurile cu pricina, el le-a intrebat pe femei daca stiu romaneste si a descoperit ca toate 4 erau de fapt romance din Basarabia. Le-a spus ceva de genul: “Acu stiti une-s pozitiile voaste. Eu o sa trag in pamant si voi sa fugiti cat puteti de iute la ai vostri si-o sa-mi promiteti ca nu va mai vad pe-aci. Locul femeii e acasa sa faca copii si sa gateasca, nu aicea pe front.” Femeile l-au sarutat pe fuga si s-au “topit” in padure, iar el a tras o rafala in pamant.

Erau si soldati romani care se purtau mai putin omeneste. Au fost numeroase cazuri pe frontul de est in care rusoaicele erau violate si brutalizate. Daca un ofiter asista la o asemenea scena il impusca pe faptas pe loc, dar de multe ori ofiterii nu erau prin preajma. Numai ca ceilalti soldati “aveau grija” de violatori si de talhari, lasandu-i sa moara pe camp daca erau raniti in lupte.

Intr-o zi comandantul de companie l-a chemat pe sergentul Zamfir si i-a ordonat sa gaseasca 5 voluntari cu care sa porneasca o misiune de cercetare in padurea care se afle cam la 2 km distanta, in spatele liniilor rusesti. Exista suspiciunea ca acolo se concentra o unitate de blindate in vederea unui atac. Sergentul Zamfir a plecat cu un caporal si 4 soldati si s-a infiltrat cu succes pana in padurea respectiva, tarandu-se pe sub sarma ghimpata si printre santinelele rusilor. Acolo a descoperit doar un tanc fara echipaj dar intact. Intrigat, a cautat cu atentie in zona un eventual adapost nedescoperit si a vazut o teava care iesea din pamant in spatele unor tufe. Prin teava iesea fum, deci descoperise adapostul cautat. Au aruncat grenade prin teava respectiva si in interiorul tancului gol, dar explozia adapostului subteran a fost teribil de puternica, lasand o groapa uriasa. Era probabil un depozit de munitii subteran. Cum zgomotul si fumul le tradau prezenta, a ordonat patrulei sale sa se retraga. Dar putin dupa ce au parasit padurea 3 tancuri rusesti au iesit dintre copaci si au inceput sa-i urmareasca si sa traga in ei. Norocul lor a fost ca rusii, probabil beti sau orbiti de furie, trageau cu tunurile de pe tancuri si nu cu mitralierele, oferind patrulei sansa sa se ascunda prin gopi si sa scape. Numai ca romanii au vazut tancurile si au crezut ca incepe un atac rusesc de anvergura, asa ca artileria a deschis focul cu tot armamentul din dotare. Pentru cateva minute patrula a fost prinsa la mijloc si a pierdut 4 oameni. Din fericire tancurile rusesti s-au speriat de barajul de artilerie si s-au retras, sergentul Zamfir si caporalul supravietuitor ajungand cu bine in transee.

Pe 30 decembrie un grup de 4 ofiteri germani au inspectat frontul in sectorul Regimentului 36. Cu aceasta ocazie, un general german a proclamat: “Inainte de Craciunul viitor vom marsalui impreuna pe strazile Americii”. Sergentul Zamfir si camarazii lui au fost uluiti de o asemenea declaratie. Dupa saptamani de lupte grele avansasera doar 2-3 km., fiind mai preocupati de propria supravietuire in cumplita iarna ruseasca decat de strategia comandamentului german. Cat despre America, nici macar nu aveau idee unde se afla aceasta.

Dupa numai 3 zile, rusii au lansat un atac masiv si devastator, sprijinit de artilerie, blindate si avioane. Frontul romanesc s-a prabusit rapid, rusii reusind sa patrunda prin liniile romane in mai multe puncte. Elementele regimentului, separate de rusii aflati in plina ofensiva, s-au retras rapid pentru a evita incercuirea. Infanteristii rusi strigau: “Frati romani, ne vedem la Bucuresti !”…

Retragerea grabita, panica si lipsa de organizare au avut ca rezultat imediat abandonarea majoritatii armamentului greu si a vehiculelor, cat si a ranitilor grav care nu se putea deplasa. Sergentul Zamfir nu poate uita tipetele camarazilor raniti care ramaneau in urma. Rusii executau pe toti prizonierii raniti.

Retragerea a devenit ceva mai organizata in cateva zile, dar unitatile romane erau foarte imprastiate si dezorganizate. Comunicatiile intre unitati erau foarte proaste si multe unitati erau total izolate, fiecare grup actionand separat. Regimentul 36 a fost mai norocos, deoarece in timpul retragerii s-a aflat sub comanda directa a maiorului Secareanu si astfel s-a pastrat un grad de ordine. Curand li s-au alaturat si alte plutoane sau grupuri mai mici, ratacite.

Intr-un final, dupa mai bine de o saptamana, Divizia a 9-a s-a reorganizat si retragerea a devenit ordonata. Datorita lipsei mijloacelor de transport, viteza de deplasare era sever limitata la capacitatea oamenilor de a se deplasa in mars fortat. Si cum unitatile rusesti de blindate ii depaseau frecvent iar bombardierele in picaj erau un real pericol pentru coloanele in mars, s-a recurs la marsul in coloane mici, de dimensiunile unei companii si evitand drumurile principale. Compania de pionieri a fost folosita in mai multe randuri pentru mici contraatacuri de diversiune asupra unor grupuri izolate de tancuri inamice, pentru a crea impresia ca au sosit intariri masive in ajutorul trupelor romane. Tot ei montau capcane explozive pe drumuri si in satele prin care urma sa treaca Armata Rosie. Cand comandamentul intuia o ocazie prielnica, una sau 2 companii sapau transee si rezistau pentru o scurta perioada atacului avangardei rusilor, in speranta de a castiga timp, de a crea impresia ca romanii au incetat retragerea si incearca sa formeze o linie defensiva si nu in ultimul rand pentru a abate atentia rusilor de la rutele principale pe care se retragea divizia. Succesul acestor misiuni de diversiune a fost doar partial, pentru ca desi au reusit adesea sa provoace pierderi mari inamicului in raport cu numarul mic de ostasi romani angajati in lupta, ofensiva ruseasca nu a fost incetinita, fiind vorba de un asalt mult prea puternic si pe un front mult prea vast pentru a fi influentat de cateva actiuni individuale.

Aprovizionarea trupelor romane in retragere era cel putin insuficienta, adesea lipsea cu desavarsire pentru lungi perioade de timp. Si daca munitia pentru armamentul usor de infanterie nu era o problema majora (deja majoritatea soldatilor foloseau armament si munitie capturate de la inamic, iar luptele se dadeau intre unitati separate, nu mai exista un front stabil), lipsa alimentelor era acuta. Oamenii mancau practic orice puteau procura in calea lor. Au fost situatii in care mancau caini, cai morti de curand sau cartofi cruzi si boabe de grau, gasite prin satele rusesti prin care treceau. La mare pret erau proviziile rusesti “capturate” in mici raiduri asupra coloanelor de aprovizionare inamice. Curand, rusii au devenit mult mai atenti in escortarea convoaielor lor de aprovizionare.

La data de 2 mai 1943, sergentul Zamfir a fost ranit de schije de la un obuz de artilerie. A avut norocul sa fie evacuat intr-un spital de campanie, iar dupa o saptamana spitalul in sine a fost evacuat cu toti ranitii in portul Sevastopol pentru a fi imbarcat pe o nava-spital. Nava-spital germana a imbarcat cu totul cam 700 de raniti, romani si germani, pentru a-i evacua la Constanta.

Desi nava-spital era vopsita in alb, cu crucea rosie pe borduri, bombardierele rusesti au atacat-o aproape imediat ce a parasit portul. S-a scufundat la 12 km de coasta si au ramas numai ceva mai mult de 200 de supravietuitori. Acestia au ramas in apa, barcile de salvare fiind distruse in bombardament si in scufundarea rapida a navei. Pana a 2-a zi de dimineata ramasesera in jur de 100 de oameni in viata, iar norocul lor s-a concretizat in aparitia unui submarin german, care i-a imbarcat, de bine de rau, pe toti. Submarinul nu a putut insa debarca ranitii la Constanta, iar multi dintre acestia au murit pe drum. Sergentul Zamfir s-a aflat printre supravietuitori si a fost internat intr-un spital din Viena pentru recuperare.

Dupa 2 luni a fost declarat complet vindecat si trimis la Constanta cu un avion german. Aici s-a realaturat Diviziei a 9-a, care era in curs de refacere si odihna dupa dezastrul de pe frontul de Est, avand singura misiune de a asigura paza de coasta in zona portului.

In toamna anului 1944, Divizia a 9-a a fost transportata cu trenul la Tarnaveni si de acolo a marsaluit pana in zona Oarba de Mures, unde s-a alaturat altor unitati romane si catorva unitati rusesti pentru a ataca prin surprindere trupele germane. Trupele romane urmau sa dea atacul frontal, iar rusii aveau misiunea sa-i sprijine. Colonelul Vatasescu si-a adunat oamenii de sub comanda sa si le-a spus adevarul, sinceritatea lui fiind foarte apreciata de ostasii dezorientati de brusca schimbare a situatiei si dovedindu-se foarte utila in luptele ce au urmat. Din ce isi poate aminti sergentul Zamfir, discursul colonelului a sunat aproximativ astfel: “Trebuie sa facem asta pentru noi si pentru tara noastra. Daca nu-i atacam pe nemti, rusii or sa ne impuste ca prizonieri si or sa ne devasteze tara, or sa ne distruga orasele si sa ne omoare familiile. Si sa nu credeti ca rusii pe care-i vedeti aici or sa ne ajute la atac, astia stau aici sa ne impuste daca ne retragem. Numai daca reusim sa-i batem pe nemti avem o sansa sa mai scapam din razboiul asta. Si daca o trai vreunul din voi, sa va aduceti aminte ca am facut-o pentru tara noasta.”

Unitatile romane at traversat Muresul in barci de cauciuc si au atacat frontal liniile germane, “sprijiniti” din spate de rusi. Au beneficiat de prea putin sprijin de artilerie impotriva unor linii germane bine organizate, beneficiind de artilerie adecvata si chiar de cateva tancuri. Si faptul ca au invins s-a datorat in cea mai mare parte curajului si disperarii lor in lupta. Pierderile au fost foarte mari, dar inaintarea nu s-a oprit, ci a continuat aproape non-stop pana la eliberarea intregului teritoriu ocupat de unguri. In acest atac neintrerupt, sergentul Zamfir isi aduce aminte de cuvintele unui ofiter german capturat (care vorbea romaneste), care a strigat inainte de a fi impuscat de rusi “Voi, romanii, ne-ati f**** si in ‘16 si-acuma, din cauza voastra am pierdut razboiul cu rusii !”.

Prima oprire a atacului a fost abia in Debrecen, cand pana si rusii au realizat ca efectivele diviziei scazusera atat de mult ca nu mai era posibil un alt atac cu sanse cat de mici de succes fara intariri. Dupa cateva zile in care au sosit intaririle din Romania, atacul a fost reluat.

Pe parcursul intregii campanii din Vest, trupele rusesti au preferat sa sprijine unitatile romane din spate, ocupandu-se mai degraba de “asigurarea” obiectivelor deja cucerite si de “incurajarea” soldatilor romani de a nu se retrage in nici o imprejurare. Sprijinul de artilerie oferit era minim, iar tancurile rusesti angajau blindate germane doar daca acestea din urma contraatacau strapungand liniile romane. O alta peocupare constanta era impuscarea prizonierilor germani, romanii refuzand frecvent sa execute prizonierii. Pierderile romanesti au fost imense in aceste conditii si numai epuizarea si moralul scazut at nemtilor au facilitat succesele obtinute.

Cele mai grele lupte s-au dat in muntii Tatra, unde atacurile degenerau frecvent in lupte corp-la-corp in transee, cu cutitul si bata. Era un adevarat masacru, de ambele parti. In aceste lupte, sergentul Zamfir a fost ranit pentru a 2-a oara, primind 3 gloante in soldul drept. A fost evacuat cu avionul la Medias, unde a fost operat. Din fericire gloantele fusesera trase de la mare distanta si nu i-au fracturat soldul, rana fiind grava dar nu fatala. Dupa doar 2 saptamani a fost declarat apt pentru lupta si retrimis urgent pe front (tot cu avionul) la unitatea sa.

La un moment dat, un ofiter rus le-a vorbit soldatilor romani, spunandu-le: “Sa lasam Germania parloaga, impuscati tot, de la copil la batran cu barba alba si la femeie de-a lor. Natia germana sa dispara de pe fata pamantului” (locul real al acestei intamplari nu este cunoscut, de multe ori soldatii nu aveau informatii asupra locului in care se afla). Majoritatea romanilor au fost consternati de un asemenea ordin, dar atitudinea rusilor a favorizat indisciplina si a incurajat unii soldati la talharii si violuri, cot la cot cu Armata Rosie.

Sergentul Zamfir isi aminteste scene cumplite din acea perioada. Femeile se murdareau cu excremente ca sa nu fie violate de rusi, preferau sa fie impuscate direct. Mame care se dadeau soldatilor ca sa-si salveze copiii. Soldati si civili care preferau sa sa sinucida decat sa fie facuti prizonieri si torturati de rusi... De nedescris. Sergentul Zamfir traieste cu convingerea ca pe el l-a salvat credinta in Dumnezeu, pentru ca in acea perioada era atat de multa confuzie si rautate in jur incat invatatura crestina era singura lege pe care o accepta. Si acum se cutremura si ii e rusine de ce faceau camarazii lui si uneori se roaga pentru nemtii care au murit atunci in conditii atat de teribile.

Trupele romane s-au oprit numai in ziua terminarii razboiului. Aproape o luna au patrulat in zona de ocupatie, apoi au fost trimisi acasa. Rusii au refuzat sa-i transporte cu trenul, asa ca au marsaluit pana la granita romana, unde au ajuns pe 19 iulie. De aici au fost trimisi la Brasov unde au fost dezarmati si trimisi acasa doar cu hainele de pe ei. Erau oricum fericiti ca au ramas in viata.

Sergentul Zamfir este acum un batranel de 86 de ani care lociueste in comuna Sinesti intr-o casa de chirpici veche de peste 100 de ani. I se spune “Nea Manole” si majoritatea consatenilor lui n-au habar ca e veteran de razboi. Are o pensie de veteran de 200.000 lei si una de la CAP de 150.000 lei. Traieste din ce cultiva in gradina din spatele casei si e renumit in sat pentru legumele si strugurii lui. Baba i-a murit anul trecut de batranete si singurul lui copil are vreo 60 de ani si sta in Bucuresti de mult (eu nu-l cunosc, nu-si viziteaza tatal si n-are grija de el). Averea lui se reduce la o capra, ca gainile i le-au furat acum cateva luni... Este cu adevarat un om deosebit si sunt foarte fericit ca imi spune “prietenul meu, doctorasul”. Si am considerat ca e pacat sa nu-si mai aduca nimeni aminte de drama si sacrificiul lui in razboi, caci veteranii sunt din ce in ce mai putini si mai scufundati in uitare, ei, care au facut atat de mult pentru noi toti.

 Sus
Comentarii vizitatori Adauga comentariu
dragos panaitiu  (19 august 2010)
buna ziua 
sunt nepotul generalului constantin panaitiu 
sunt foarte curios daca "nea manole" mai traieste 
mi as dori mult sa imi povesteasca de strabunicul meu 
,daca ma puteti ajuta cu informatii ,va stau la dispozitie .

Scarlat Dragos  (29 ianuarie 2010)
M-a emotionat foarte mult...Memoriul acesta arata frumoasa fericire a tineretii trecuta prin noroiul, gerul, sarmele ghimpate, ploile cu fier, infatiseaza frumoasa tinerete trecuta prin cruzimea razboiului si cum toate astea n-ar fi de ajuns mai trebuie sa indure si uitarea, si nepasarea din ziua de azi...
Revenind la subiect, fratele bunicului meu(Fie-i tarana usoara), era Sergent-Major Scarlat Marin din regimentul 90-Vanatorii de munte,contingent 1943, a fost ranit de multe ori(probabil de 3 ori) in lupte, de fiecare data revenind complet refacut la datorie...Insa a fost ranit fatal de o grenada care i-a explodat in spate in timpul luptelor grele din m-tii Tatra chiar in noaptea trecerii in anul 1945. A fost trimis la spitalul de campanie din localitatea Miscolk unde a decedat 2 zile mai tarziu in dureri cumplite.
Tin sa mentionez ca, el era cantor-bisericesc in comuna Radomiresti-Olt, avea chiar si o biblioteca personala, avea idneosebi un dar al poeziei, multe din scrisorile lui fiind sub forma lirica... 
Mai mult de atat pe patl de moarte si-a scris..o balada scriind despre cum a ajuns pe patul de moarte..

Florin  (20 ianuarie 2010)
Respectele mele,

Bunicul meu a luat parte la luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei(m-tii Tatra), ajungang pana in Berlin apoi , cu trupele pentru eliberare.Povestirile lui m-au facut sa cer voluntar sa imi sadisfac stagiul militar, cu toate ca eram scutit.
Adevarati eroi, care nu ar trebui uitati niciodata.Pacat ca nu am avut ideea de a-i scrie memoriile.....

Doru Deboveanu  (20 octombrie 2009)
Amandoi bunicii mei au luptat in al doilea razboi mondial si au fost raniti amandoi. Nici unul dintre ei n-a vrut sa spuna despre cum a fost. Numai atat mi-au spus: "Nu vrei sa stii". Acuma sunt amandoi dusi de la noi, adormiti intru Domnul. Bunicile spuneau ca a fost nenorocire cu rusii, cand au venit. Erau mai mult beti si pusi pe pradaciune si viol, decat pe lupta. Satele s-au umplut de paduchi cand au venit ei, erau rai, nespalati si salbaticiti.

eliana  (15 martie 2009)
Am citit cu adanca emotie despre sergentul Manole Zamfir . De ce uitam oare de eroii nostri . Tata a fost pe front ,a fost luat prizonier la rusi . Fratele lui a murit in urma ranilor capatate la Tiganca . Bunicul meu a murit pe frontul primului razboi mondial . Am tot incercat sa aflu unde a murit bunicul meu , dar nimeni nu a putut da relatii , autoritatile sunt nepasatoare . Am constatat ca nu s-a tinut o evidenta clara a celor cazuti sau disparuti pe front , de parca nimanui nu i-ar fi pasat cati au plecat pe front , cati au murit si cati au ramas . Bunica mea nu a stiut niciodata unde a murit sotul ei ,si nici despre fiul ei nu a stiut . Vaduva fiind a crescut singura trei copii , iar toti , trei , au fost luptatori pe frontul celui de-al doilea razboi , caruia i-a supravietuit doar tatal meu . Acum nici el nu mai traieste iar eu am ramas doar cu amintirile , cu povestirile lui despre acel razboi .

luke murphy  (28 aprilie 2008)
19 year old from ireland here, thanks for writing this, it is true history, horrific but true.

Sicoe Corneliu  (24 februarie 2008)
Sunt nepotul prof de limba si literatura romana SICOIE C.OCTAVIAN veteran de razboi ,decedat in anul 1997,fost ofiter-sublocotenent in cadrul Regimentului 36 Infanterie,DIVIZIA a-9-a,din care a facut parte si sergentul Zamfir.Mi-as dori sa pot lua legatura cu cei ce se ingrijesc de acest site,pentru a le pune la dispozitie si alte amintiri pe care le-am retinut din povestirile bunicului meu ,legate de atrocitatile Armatei Rosii,Oarba de Mures,muntii Tatra,Iuliu MANIU(in perioada razboiului),precum si ce s-a intamplat cu veteranii de razboi imediat dupa 1945.Multa sanatate sergentului Zamfir!Adresa mea de e-mail este corneliusicoe@yahoo.com.Va multumesc pentru aceste pagini de adevarata istorie,care DIN PACATE,NU S-A INVATAT LA SCOALA !

Laura Ion  (16 noiembrie 2007)
Si bunicul meu a ajuns in muntii Tatra.. stiu asta din povestile tatalui meu ... si mai stiu ca a fost prizonier la rusi. Citind povestea lui nea Manole, am prins gustul de a afla mai multe despre bunicul meu care a murit cand aveam abia 5 anisori. Sunt mandra insa de el si de faptul ca a luptat pentru tara, cu credinta in Dumnezeu, cu speranta ca romanilor le va fi mai bine. Nea Manole este unul dintre cei din ce in ce mai putini care ne mai pot povesti trairile lor prin viu grai. E pacat ca sunt putini cei care mai au vointa si timpul de a-i asculta!

Kalenda Andrei Florin  (3 februarie 2007)
Doresc sai urez multa sanatateomnului Manole Zamfir.Si bunicul meu a luptat in Muntii Tatra, dn pacate eu am fost prea ´mic ca sa imi mai apuce sa imi povesteasca.Numele bunicului a fost Curian Simion Bistrita Nasaud, un om credincios si foarte talentat la vorbirea a mai multor  limbi straine, care a luptat in primul si al doilea razboi.A murit neinpaca de cea ce sa intimplat cu Romania dupa razboi.
Cu respect Florin

Rusu Maria  (9 ianuarie 2007)
Tatăl meu, Iordachi Vasile din aceeasi zonă cu serg. Manole Zamfir (jud. Iasi), are ~ 87 de ani, si m-ia povestit multe din viata lui de prizionier de război. A fost împuscat în piept si a avut un picior rupt; slavă Domnului că mai trăieste. I-am tipărit toate memoriile si i le trimit să le citească ...să "retrăiască". Citeste (doar cu un singur ochi) tot ce- legat de istorie si mai ales de evenimente din al II-lea război mondial. De atâtea ori l-am rugat să pună pe hârtie ceea ce-si mai aminteste. Pentru mine TATA este un monument al naturii prin cei 6 ani de război pe care i-a trăit pe viu, istorie trăită nu citită. 
De mult caut ceea ce azi am găsit - VA MULTUMESC !!!

dragos panaitiu  (2 ianuarie 2007)
referitor la strabunicul meu generalul panaitiu ,detin niste jurnale de razboi multe poze cu strabunicul meu ...
as dori o cumunicare cu administratorii site-ului ,daca pot ajuta cu ceva 
multumesc

Radu von Klausenburg  (16 decembrie 2006)
Sunt uimitoare si extrem de relevante aceste memorii de razboi.Pur si simplu,pentru noi, cei care am trait numai vremuri de pace,astfel de intamplari secventiale si disparate,dar nu mai putin veridice,ni se par desprinse dintr-un scenariu supra-realist !

Daniel Popescu  (14 noiembrie 2006)
Bunicul meu, Gheorghe Popescu din Creteni - Valcea  a ramas fara un picior la Cotul Donului! Avea 19 ani si apoi o viata a dus-o intr-un picior de lemn! Si a dus o viata mai mult decat onorabila de care sunt foarte mandru! Pe cand eram un copil imi povestea atat de multe despre acest razboi crud! Citind aceste randuri ale Domnului Zamfir Manole mi-am adus aminte de povestile bunicului...! Si acum imi e dor de el! S-a stins si a dus cu el pe piept, decoratia Virtutea Militara! Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe acesti eroi care au cazut pentru tara!

Grigore Tirli  (18 iulie 2006)
Din pacate realitatea este sumbra...Ne pierdem "vana" ca popor...scoala este din ce in ce mai slaba, generatiile tinere sunt tot mai dezinteresate de istoria natiei noastre.

Ultima dovada in acest sens o constituie evenimentul organizat in Basarabia, in luna iunie, la Tiganca, unde a fost inaugurat cimitirul soldatilor romani (doar o foarte mica parte) cazuti in luptele de la Tiganca. Semidoctul, diletantul si incompetentul ministru roman al apararii nu a fost capabil sa tina nici macar un discurs "citit" de cateva minute. In schimb a vorbit un cretin rusofon spunand ca la Tiganca au luptat "fascisti" lasand asistenta masca...Fara comentarii...

Pe posturile noastre de TV au aparut niste "tovarase", gen contabile de colhozuri, care nici macar nu stiau ce s-a intamplat acolo acum 65 ani...Comentariile au fost de genul "aici odihnesc oameni care au luptat pentru binele omenirii" si alte ineptii de acest gen...

Este tragic ca romanii din ambele parti ale Prutului sunt asa indobitociti.

La Tiganca au murit mii de romani. Cunosc o doamna in varsta, care in perioada respectiva era studenta la Facultatea de Litere si Filosofie din Iasi. Mi-a spus ca in acele zile din vara lui 1941, la avizierul facultatii apareau tabele cu studentii cazuti la Tiganca. A fost o tragedie acolo! A curs atata sange romanesc si noi astazi suntem incapabili sa cinstim cum se cuvine asta!!!

Presa romaneasca de asemenea este rusinos ca nu scrie aproape nimic despre campania curajoasa a Romaniei pe frontul de est...

Englezii in fiecare an cinstesc pe cei care au murit in campania din primul razboi de la Galipoli (Turcia) chiar daca operatiunea respectiva a fost o greseala strategica si in final un esec usturator...

La Tiganca am avut pierderi extrem de mari insa i-am scos pe rusi din Basarabia. Nu suntem capabili sa ne cinstim cum se cuvine eroii.

Sper ca istoria sa nu ne pedepseasca pentru asta.

Anonim  (30 iunie 2006)
Domnule Ganea, se face anual un asemenea ceremonial. sunt in cadrul armatei. si cel putin  noi ne facem datoria de a aduce un omagiu celor carora le datoram existanta noastra ca neam. mai dramatic e faptul ca civilii au uitat si data cand se serbeaza ziua eroilor. am avut "ocazia" ca fiind la aceste ceremoniale an de an(in formatie), sa vad prezent doar batrani, care stiu si au trait ce inseamna razboi. tinerii reuseau totusi sa se opreasca din drumul lor pentru a arunca o vorba de jignire sau sa faca glume pe seama valorilor nationale.

Ganea Cosmin  (28 martie 2006)
As dori sa manifest respectul meu pentru ex sergentul Manole Zamfir. Acesti eroi ai neamului merita o ceremonie in fiecare an cum fac fostii aliati. Daca nu in public macar in privat. Multumesc