WorldWar2.ro
Armata romana in
al Doilea Razboi Mondial
Home + Organizare + Divizii + Aeronautica + Arme + Decoratii + Operatii militare
Generali + Memorii, jurnale + Media + Primul razboi mondial + Forum
Romana English
Memorii şi jurnale
General Iosif Teodorescu - Memoriu asupra ultimelor lupte care au precedat parasirea Odessei
Sublocotenent Constantin Nicolescu - Jurnal de campanie
Locotenent Simion Iuga - Jurnal de campanie
Sergent Manole Zamfir - Memorii de razboi
Sergent Sandu Aurel - Memorii de razboi
Ion Neculai Agiu - medic pe submarinul Delfinul
Lt.Col. I. Chermanescu - In Rusia. Note de campanie 16 Sept.942 – 3 Ian.943.
Col. (rez.) Constantin Iancu - Memorii de razboi
Sergent Nicolae Neag - Amintiri din razboi
Soldat Traiam Giurgelea - amintiri din Moldova
Sergent Aurel Tucra - amintiri de pe front
Octavian Hosu - amintirile unui elev din scoala de ofiteri
Sublocotenent Grigore Dobos, Regimentul 2 Care de Lupta - Jurnal
Soldat Cucu Nicolae - amintiri din lupta de la Paulis
Col. (rez.) Constantin Iancu - Memorii de razboi
Nota: Multumita eforturilor dlui. Claudiu Pripisi am reusit sa intram in posesia memoriilor nepublicate ale dlui. col. (rez.) Constantin Iancu. Este marturia unui om care a trecut prin multe in acei ani zbuciumati, o perspectiva foarte interesanta a unui sergent comandant de piesa si apoi de pluton de aruncatoare de mine. Textul a fost reprosdus intocmai, singurele modificari fata de textul original fiind facute in cazul unor toponime. Am adaugat, acolo unde am considerat ca erau necesare, unele clarificari suplimentare, marcate corespunzator in text.

Subsemnatul, colonel (r.) Iancu A. Constantin, m-am nascut la data de 3 iunie 1919 in comuna Vacaresti, judetul Dambovita.

Am fost incorporat la data de 15 februarie 1941 in batalionul de recruti al Regimentului 32 Mircea cel Batran din Ploiesti, compania armament greu, plutonul de aruncatoare Brandt 81,4 mm, cu functia de ochitor-incarcator. La incorporare posedam cunostiinte militare insusite in cadrul pregatirii premilitare pe care am efectuat-o in intreprinderea militarizata "APACA" - Bucuresti. Dupa doua luni de instructie am obtinut rezultate foarte bune la executarea tragerilor de lupta, concretizate in distrugerea unor adaposturi de comandament si alte lucrari genistice. Tot atunci am fost recompensat cu inaintarea la gradul de caporal.

Pe data de 20 mai 1941 regimentul nostru a fost dislocat in localitatea Furceni, judetul Tecuci. Am inceput instructia de lupta pe terenul pe care a luptat Regimentul 32 Mircea, in primul razboi mondial, instructie pe care am efectuat-o in transeele si lucrarile genistice din care au plecat la asalt, in 1916-1917, ostasii Regimentului 32, imbracati numai in camasi, dupa cum ne povesteau localnicii unde am fost cartiruiti. Cand cei din Regimentul 32 au atacat pe nemti, acestia, inspaimantati, credeau ca au venit arhanghelii, rupand-o la fuga prin apa Siretului, iar ai nostri, in camasi, cu casca pe cap si cu sacul de merinde plin cu cartuse, prins dupa gat, i-au asaltat la baioneta si a curs atata sange, din lupta corp la corp, ca se inrosise si apa Siretului.

Povestirile oamenilor despre vitejia ostasilor Regimentului 32 Mircea, din care faceam si noi acum parte, au dezvoltat in constiinta noastra un profund sentiment patriotic si un curaj deosebit.

Cunosteam si eu, ca si toti ostasii de altfel, pentru ce ne aflam aici in Moldova, in aceasta zona, ca in curand va incepe razboiul pentru eliberarea Basarabiei, zona hasurata in negru pe harta tarii. In aceleasi culori indoliate erau prezentate pe harta Ardealul si Bucovina. M-a impresionat aceasta harta ciuntita, determinandu-ma sa ma pregatesc, cat puteam mai bine in manuirea armei personale, cu care aveam sa lupt, si a aruncatorului Brandt. Capatam zi de zi indemanare si incredere vazand cat este de eficace in lupta, prin efectul distrugerilor pe care le poate provoca dusmanului, cand executam trageri de lupta.

Impresionat in mod deosebit am fost cand, cu ocazia depunerii Juramantului militar, am defilat in pas alergator cu baioneta la arma, aceasta fiind simbolul asaltului pe care 1-au dat ostasii Regimentului 32 Mircea, atunci cand a inceput ofensiva de la Marasti si Marasesti asupra trupelor germane.

In timp ce ne desavarseam instructia aici, in zona Furceni - Tecuci, am primit ordin in luna mai 1941 sa ne deplasam pe jos in zona localitatii Costache Negri, judetul Galati. Dupa ce am fost cartiruiti, am continuat pregatirea la tragerile de lupta, folosind proiectile de mica si mare capacitate, cu focoase instantanee si cu intarziere, pentru distrugerea tintelor vii si respectiv a adaposturilor intarite ale inamicului, Concomitent, ni se facea si o activa pregatire patriotica, prin prezentarea hartii tarii noastre intregite in anul 1918 si a celei ciuntite in 1940, care avea hasurat in negru zonele rapite de dusmani, Ardealul, Basarabia, Bucovina si Herta. Ni se prezentau si explicau episoade din luptele pentru independenta si intregirea neamului, dandu-ni-se exemple de eroi (Ecaterina Teodoroiu, soldatul Musat, capitanul Walter Maracineanu si eroii Regimentului 32 Mircea).

Comandantii nostri ne spuneau: "Camarazi, ne pregatim sa stergem aceste pete negre de pe harta tarii noastre, sa fim necrutatori cu dusmanii nostri, sa nu avem odihna pana nu eliberam teritoriile cotropite."

Prin modul in care ne prezentau actele de vitejie si sacrificiul inaintasilor nostri, al mosilor si stramosilor, ne determinau sa ne pregatim si mai mult, mai temeinic, concomitent crescand si ura impotriva inamicului. Cantam cu pasiune cantece de vitejie si dragoste pentru tara.

In noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 am auzit bubuitul tunurilor, incepuse razboiul. Fiind in alarma si pregatiti de mars, in dimineata zilei de 23 iunie am trecut in Basarabia pe podul de vase de la Ungheni. La 2 km est de Prut, subunitatile s-au desfasurat in dispozitiv de lupta si din mers au inlocuit Regimentul 11 Infanterie Siret, care a dat primele lupte in aceasta zona, la trecerea Prutului.

Primul nostru contact cu inamicul si prima noastra misiune a fost cucerirea inaltimii denumita Dealul Pietrosu. Am executat trageri puternice cu brandurile asupra unei coloane inamice care se retragea, in timp ce eram atacati de avioanele rusesti de asalt, asupra carora executam foc intens si eficace, cu mitralierele noastre antiaeriene.

Am continuat inaintarea, dand lovituri puternice inamicului care rezista darz, acoperindu-si retragerea, inaintam spre drumurile de acces catre Chisinau, ajungand in seara zilei de 23 iunie pe Dealul Serpilor, unde ne-am amplasat in teren, asteptand zorii zilei de 24 iunie 1941.

Cand s-a reluat atacul pentru interceptarea acestor cai de comunicatii pe care se retragea grosul trupelor rusesti, am descoperit ca inamicul isi organizase trupele care luptau in ariergarda, opunand o rezistenta deosebit de darza, dar bravii nostri ostasi, ai Regimentului 32 Mircea, luptau cu atata vitejie, incat rezistenta lor era intotdeauna zdrobita. Brandurile noastre, la care eram ochitor-incarcator, faceau ravagii in randurile inamicului, distrugand atat tintele vii, precum si mijloacele de foc si de deplasare. In aceste lupte crancene, ce s-au dat in judetul Balti, am inceput sa avem pierderi, in special din randul puscasilor din linia 1, care au executat si asalt la baioneta.

Din randul companiei de armament greu, cu toate ca executam trageri directe, in camp deschis, de la branduri am avut un ranit, comandantul piesei directoare, sergentul Agrapina Gheorghe, si un mort, caporalul Alexandrescu, de la tunurile de insotire.

In aceasta zona luptele au durat mai multe zile, cu toate ca ai nostri pusesera stapanire pe soseaua care ducea de la Orhei la Chisinau, inamicul a adus intariri si a ocupat din nou acest obiectiv, organizand atacuri impotriva noastra. Noi am organizat un raion de aparare in zona Manastirea Gurchii, incluzand valea ce avea versantii impaduriti. Cercetasii nostri au omis una din actiunile cele mai importante - inspectarea acestor versanti, care se aflau in stapanirea inamicului. Acesta a reusit sa incercuiasca doua batalioane ale regimentului si compania de armament greu. S-au dat lupte grele, soldate cu multe pierderi in oameni si materiale. Timp de doua zile si doua nopti n-am putut face nici o miscare, intrucat primeam foc din toate directiile. Era un timp ploios, stateam in amplasamente pline cu apa, apoi am inceput lupta pentru despresurare. In sprijinul nostru a venit Regimentul 9 Ramnic, tot al Diviziei 5 si toate subunitatile inamicului care ne incercuise au fost facute prizoniere de catre ai nostri.

In timpul incercuirii ramaseseram fara hrana si apa. Am baut apa din urmele cailor si ale carutelor, prin care umblau mormoloci si broscute.

Dupa luptele inversunate de aici am inceput inaintarea spre Chisinau, dar ne-a fost harazita o surpriza, o situatie neplacuta ce s-a ivit intre unitatile noastre si cele germane. Pe rambleul soselei principale care ducea spre Chisinau si Crioleni au fost amplasate unitati germane de artilerie si arme automate, care asteptau retragerea grosului trupelor rusesti pe aceste cai. Trupele germane au deschis focul asupra noastra, care inaintam desfasurati in dispozitiv de lupta. Lupta a durat 4 ore, unitatile germane fiind complet distruse pana la descoperirea erorii care a creat incidentul. Artileria noastra si brandurile au facut ravagii, distrugand tot ce a fost amplasat pe rambleul soselei. Cauzele acestei situatii au constat in confundarea trupelor noastre cu cele rusesti, ambele avand aceeasi uniforma kaki. Din acel moment ni s-a dat cate o banderola galbena, pe care o purtam pe maneca stanga a vestonului pentru identificare, incidentul fiind solutionat la nivelul comandantilor unitatilor in cauza.

Continuand inaintarea pe la nord-est de Chisinau, loc in care inamicul era amplasat in teren, s-au dat lupte grele, cu pierderi importante de ambele parti, avand multi morti si raniti in randul puscasilor. De la branduri nu am avut pierderi, deoarece trageam indirect de la 3 km. distanta, din unghiuri moarte, de unde nu puteam fi vazuti.

Aceasta a fost ultima lupta la care am luat parte pana la malul Nistrului, zona Crioleni, satul Berezlogi, in care am fost cartiruiti pentru refacere.

Dupa doua saptamani refacere si de instructie, toti ochitorii-incarcatori de la branduri am fost avansati la gradul de sergent si citati prin Ordinul de zi al Regimentului.

Dupa efectuarea tuturor pregatirilor am trecut Nistrul pe podul de vase de la Crioleni. Inainte de plecare toti militarii am primit medalia "Trecerea Nistrului".

Dupa trecere am inceput inaintarea spre sud, pe directia Berezina - Dalnik, unde erau amplasate punctele forte ale inamicului din fata orasului port Odessa. Am intrat in lupta la Berezina, intre limanurile Nistrului, inamicul fiind aici organizat in aparare. Dupa lupte indarjite a fost scos din dispozitiv si obligat sa se retraga.

In timpul atacului am executat foc puternic cu brandurile, de se inrosisera tevile, efectul fiind dezastruos pentru inamic. Dupa ocuparea pozitiilor rusesti, ne-am organizat in teren in vederea atacului asupra Dalnikului, loc in care inamicul era mai puternic, avand lucrari genistice, santuri antitanc, campuri de mine, artilerie de toate calibrele (de la usoara la grea), trenuri blindate cu tunuri grele, aruncatoare Brandt de 120 mm. Si faimoasele Katiusa. De asemenea dispuneau de aviatie de asalt si de bombardament. Debarcau trupe, in special infanterie marina, in portul Odessa, pentru improspatarea continua a efectivelor, la fel munitie si alte materiale pentru lupta. Era aici un bastion puternic organizat de inamic, pentru apararea Odessei - port la Marea Neagra.

Aceasta fiind situatia, unitatile romane, printre care si Regimentul 32 Mircea, trebuiau sa atace si sa distruga rezistenta inamica si sa puna stapanire pe localitatea Dalnik si apoi pe orasul port Odessa.

Dupa o temeinica recunoastere a pozitiilor inamicului si identificarea punctelor de rezistenta ale acestuia in sectorul pe care urma sa-l atace regimentul nostru, au inceput pregatirile pentru atac.

Subunitatile din cadrul companiei de armament greu, apartinand regimentului, au identificat obiectivele inamice pe care aveau misiunea sa le distruga. Plutonul nostru de branduri a primit misiunea sa nimiceasca punctele obligate de trecere a intaririlor spre pozitiile de aparare a trupelor rusesti. Eu eram comandantul aruncatorului directional al plutonului si executam primul loviturile pentru reglarea tragerii, dupa care, la anuntul observatorului, daca loviturile erau eficace si nu necesitau corectarea elementelor de tragere, se anuntau la toate piesele de tragere aceleasi elemente pentru concentrarea focului asupra obiectivelor inamice atacate. Aceste trageri le executam indirect din niste viroage sau din santurile antitanc pe care inamicul le parasise.

Dupa finalizarea pregatirilor minutioase, s-a ordonat atacul asupra Dalnikului. Ostasii nostri asteptau cu entuziasm si dorinta de lupta semnalul pentru inceperea asaltului, pentru distrugerea ultimei rezistente inamice puternic organizate din fata orasului port Odessa.

In prima zi a lunii august a inceput pregatirea de artilerie asupra pozitiilor inamice, la care a concurat artileria de toate calibrele si piesele de armament greu (printre care si brandurile noastre de 81,4 mm.). Se avea in vedere distrugerea tuturor amplasamentelor cu arme automate, punctele de comanda, precum si punctele obligate de trecere a trupelor inamice.

Cand au inceput tragerile artileriei si ale armamentului greu apartinand trupelor noastre, cat si ale inamicului, aveai senzatia ca vazduhul si pamantul se clatina, iar capul fiecaruia dintre noi era un cazan cu apa in clocot, era un adevarat infern. Dupa lovirea zdravana a pozitiilor inamice, artileria si brandurile au lungit tragerile, infanteria pornind asaltul asupra pozitiilor inamice rusesti. S-a dat o lupta pe viata si pe moarte, cu o inclestare nemaipomenita, ajungandu-sc la lupte corp la corp, cu baioneta la arma.

Mi-a fost dat sa vad aceasta lupta cand am ocupat pozitii de tragere in apropierea liniei 1. Descoperindu-ne, inamicul tragea asupra noastra cu artileria si aruncatoarele de mine calibru 120 mm. Lupta la baioneta s-a dat pe o parcele cultivata cu rosii, aflata la marginea localitatii Dalnik. In fiecare dimineata, cat am stat in pozitie pana la inceperea luptei, mancam rosii cu mare placere. Dupa acest atac crud, la vederea cadavrelor sfartecate si atator balti de sange, mult timp nu mi-au mai trebuit rosii, in fata vazand numai sange.

Aceasta lupta a durat pana spre seara, cand inamicul a parasit pozitiile pe care le detinuse pana in acel moment. Ai nostri le-au provocat pierderi enorme, pe camp erau mormane de cadavre rezultate din asaltul la baioneta, unde am avut si noi morti si raniti.

A doua zi, inamicul a contraatacat pentru a-si recuceri pozitiile pierdute. Si-a adus intariri proaspete, luptele fiind darze, cu pierderi mari de ambele parti.

Dar noi, ostasii Regimentului 32 Mircea, ne consideram pe drumul fara intoarcere, intelegand ca asa este razboiul si ca nu exista alta alternativa. Nu ne puneam intrebarea daca vor mai ramane sau nu supravietuitori, fiindca nimeni nu poate da un raspuns la aceasta intrebare si totul depinde de soarta fiecaruia.

Astfel s-au desfasurat luptele la Dalnik, pentru cucerirea Odessei, lupte ce au durat aproape o luna si jumatate pentru unitatea noastra.

Inamicul isi reimprospata mereu fortele cu noi trupe de infanterie marina, pe care le debarca in portul Odessa. De asemenea si-a adus multa artilerie usoara si grea, doua trenuri blindate amplasate pe linia garii Vigoda, cu tunuri de mare calibru, avand proiectilele de peste 200 mm. Eram atacati cu aviatia de asalt, din care se tragea cu mitraliere si se aruncau grenade la joasa inaltime, zburand pe deasupra lizierelor de salcami.

Cu toate atacurile furibunde dezlantuite de inamic, ai nostri au rezistat si au respins orice incercare a acestuia de a-si recuceri pozitiile pierdute. Artileria noastra a descoperit toate amplasamentele bateriilor inamice, pe multe dintre acestea aducandu-le la tacere. Compania noastra, cu brandurile si tunurile de insotire, avea in vedere distrugerea cuiburilor de arme automate si mitraliere grele. In una din zilele acestor lupte, am tras cu brandurile in adancimea pozitiilor dusmane, la circa 3000 metri, cand acestia primeau noi intariri, distrugandu-le inainte de a putea ocupa pozitiile de lupta.

Ostasii nostri au rezistat cu indarjire fortelor inamicului, superioare ca efectiv si armament, care nu au reusit sa-si recucereasca pozitiile pierdute anterior. Cu toata superioritatea lor si canonada de foc dezlantuita asupra noastra, nu au reusit sa ne respinga de pe pozitiile pe care le cucerisem.

Cu armamentul de artilerie, aruncatoare de mare calibru, Katiusa, aviatia de asalt si de bombardament, au inceput sa bata pe metru patrat pozitiile pe care noi le ocupam, in mod deosebit lizierele in care erau adapostite atelajele de la tunuri si aruncatoare si munitia, incingandu-se lupte pe viata si pe moarte, dar ai nostri au ramas neclintiti pe pozitiile lor.

In timpul acestor lupte au cazul multi camarazi de-ai mei (morti si raniti), printre care imi amintesc de sergentul Lucasi Gheorghe, sergentul-major Balasa Aurel, soldatul Lungu Ion, iar eu, in timp ce instalam brandul intr-o groapa facuta de un proiectil de mare calibru, am fost acoperit cu brand cu tot de o bomba lansata din avion si cazuta in apropierea mea, la numai 5-6 metri. Brancardierii m-au gasit si m-au transportat direct la ambulanta Diviziei unde, dupa cum mi s-a spus, mi-am revenit dupa aproape doua zile. La caderea bombei m-am simtit ca intr-o tornada, pierzandu-mi apoi constiinta. Dupa un tratament de opt zile m-am facut bine si am revenit la companie, printre camarazii mei. Cand m-a vazut plutonierul de companie - plutonier major Anghel Haralambie, a crezut ca are de-a face cu o fantoma, intrucat pe situatie ma daduse mort, fiind anuntat de pe pozitie ca am fost distrus cu aruncator cu tot, de asemenea, instiintase si parintii ca am murit pe front.

Cand m-am intors pe pozitie am aflat ca comandantul meu, sublocotenentul Teodorescu Victor, pe care-l iubeam ca pe un frate, a fost grav ranit si transportat la spital, comanda plutonului de branduri ramanandu-i sergentului Goicea Dumitru. Am luat aruncatorul in primire cu numai trei servanti, in loc de cinci, deoarece efectivul se micsorase si am continuat lupta zi si noapte. Trageam cu brandurile pana la inrosirea tevilor, mitralierele trageau continuu, era un infern pe pamant.

In timpul acestor lupte, unitatea noastra a inaintat pana la periferia orasului Odessa, dar pierderile au fost mari, multi ofiteri fiind raniti sau morti. Din plutonul nostru a fost ranit sergentul Goicea Dumitru, comandantul companiei numindu-ma pe mine comandant de pluton. Ramasesem singurul cu gradul cel mai mare si aveam comandanti de piese caporali, avansasi in timpul luptelor. Inamicul incepuse sa se retraga fara a mai opune mare rezistenta, iar noi ocupam succesiv pozitiile lor. Batalia pentru cucerirea Odessei era aproape pe sfarsite.

Din cauza marilor pierderi suferite in aceste lupte, regimentul nostru a fost inlocuit de Regimentul 1 Dolj si ne-am retras pentru refacere in localitatea Marianovca, pe malul Marii de Azov.

Dupa o sumara reorganizare a efectivelor exisiente, regimentul nostru a fost din nou introdus in lupta la sud de Dalnik, cu Batalionul I, in linia 1, la care a fost afectat si plutonul de branduri de 81,4 mm. condus de subsemnatul, avand numai trei piese in functiune.

Dupa primirea ordinului de lupta a incepui atacul lizierei de la marginea orasului Odessa, unde erau concentrate mari forte inamice, ce voiau sa opreasca inaintarea noastra. Prin dezlantuirea unui foc continuu de mitraliere si branduri, dusmanul a fost distrus, fortele ce i-au mai ramas retragandu-se spre portul Odessa - ultima rezistenta, noi punand astfel pe periferiile orasului port.

Cam aceasta a fost relatarea luptelor duse de regimentul nostru pentru eliberarea Basarabiei, contribuind la nimicirea fortelor inamicului din orasul port Odessa. Astfel, s-a incheiat prima campanie (dupa cum a fost numita) pentru unitatea noastra, in aceste imprejurari a cazut la datorie comandantul Batalionului I - maior Teodosiu Nicolae, iubit mult de ostasii sai pentru grija pe care le-o purta. Am participat si eu la inmormantarea acestui erou, care avut loc in marele cimitir al ostasilor romani de la Dalnik.

Dupa cucerirea Odessei, in noiembrie 1941, regimentul nostru a revenit in garnizoana Ploiesti pentru refacere si completarea efectivelor, pierderile fiind de 50% la oameni; unele companii mai aveau numai 10-15 oameni.

La sosirea in garnizoana, dupa efectuarea intretinerii armamentului si materialelor de lupta, tot efectivul am primit cate 20 de zile de concediu. Cand am ajuns acasa, parintilor nu le venea a crede ca eu sunt; imi facusera mormant la cimitir si parastas, iar hainele, dupa datina, au fost date de pomana, ca urmare a comunicarii mortii mele pe front.

Dupa terminarea concediului, m-am prezentat la unitate si catre sfarsitul anului 1941 am fost trimis la Scoala Divizionara de Gradati. Am inceput pregatirea de specialitate pentru cunoasterea si manuirea aruncatorului Brandt de calibru 120 mm, regimentul fiind dotat cu sapte piese, organizate intr-o companie a trei plutoane. In aprilie 1942, dupa terminarea scolii, am fost inaintat la gradul de sergent-major si numit comandantul Plutonului 1 aruncatoare. Dupa constituirea companiei cu efective complete si dotarea cu toate materialele de campanie, am inceput instructia noului contingent 1942, iar in iulie acesta a depus Juramantul de credinta. Dupa aceea, compania s-a deplasat in poligonul de tragere din zona Fagarasului - Dealul Parului, unde timp de trei saptamani am executat numai instructie cu trageri de lupta.

Militarii devenisera increzatori in noul armament, vazand efectul distructiv al acestuia. Cand treceam la executarea tragerilor cu toate piesele, avand fiecare cate cinci proiectile, Delul Parului, pe care erau amplasate tintele, se clatina, la fel amplasamentul aruncatoarelor, incat aveai impresia ca se cutremura pamantul.

La 5 august ne-am deplasat in garnizoana si am inceput pregatirile pentru plecarea pe front, care avut loc la 15 august, cand am imbarcat in triajul Ploiesti, cu directia frontului din Ucraina. Ajunsi in statia Birzula dupa trecerea Nistrului, regimentul a debarcat si a inceput deplasarea, marsaluind spre linia frontului.

Luptele se dadeau in raionul localitatii Dnepropetrovsk si aproape de linia frontului am fost atacati de aviatia inamica de bombardament, in aceasta situatie, unitatea s-a desfasurat in dispozitiv de lupta si dupa o deplasare de aproximativ o ora am intrat in lupta, inlocuind unele unitati italiene respinse de inamic si care se retrageau.

In urma acestor lupte am recucerit pozitiile si am trecut la consolidarea lor in vederea atacului decisiv pentru cucerirea orasului Dnepropetrovsk. Artileria si brandurile noastre au distrus multe din adaposturile si pozitiile inamicului, care n-a mai putut rezista inaintarii noastre, retragandu-se sau predandu-se, dandu-ne posibilitatea ca in acest iures sa fortam si raul Nipru. Am trecut la urmarirea inamicului, care in retragere opunea o rezistenta dezorganizata, care era distrusa cu usurinta de mitralierele si aruncatoarele noastre.

Am continua inaintarea pana la Donet, unde inamicul avea o aparare bine organizata. Brandurile si-au facut datoria si de aceasta data, distrugand punctele principale de rezistenta, asigurand inaintarea regimentului spre Don. Dupa fortarea raului Donet, am dat lupte puternice in jurul localitatii Raspopinskaia si am ajuns pe Valea Zarizei, in cotul mare al Donului.

Aici am intampinat o mare rezistenta din partea inamicului, organizat in aparare strategica pe malul de est al Donului. Au fost lupte succesive pentru pastrarea pozitiilor, la baza carora au stat duelul de artilerie, bombardamentele de aviatie, infanteria facand incursiuni de o parte si de alta. Inamicul a incercat, in repetate randuri, sa ne scoata din dispozitivul nostru, pe care-l organizam si-l consolidam pentru iarna care se apropia. Prin octombrie a inceput sa ninga din abundenta, grosimea zapezii ajungand la peste un metru, iar gerurile erau naprasnice.

Inamicul incerca continuu sa rupa apararea noastra folosind diferite procedee de lupta. Infiltrau subunitati cu arme automate in dispozitivul nostru, dupa care lansau parasute luminoase deasupra pozitiilor noastre si apoi incepeau bombardamentul cu aviatia si artileria.

Ostasii nostri rezistau si raspundeau prompt la aceste actiuni, prin folosirea artileriei si aruncatoarelor ce provocau mari pierderi in oameni si material de razboi. Am suferit si noi mari pierderi in urma luptelor la baioneta si a gerului naprasnic, din cauza caruia multi militari din linia 1 au degerat.

Intrucat regimentul nostru era amplasat intr-o zona principala a acestui sector, comandantul diviziei ne acorda o atentie deosebita in aprovizionarea cu munitie si hrana, care incepusera sa devina deja o mare problema.

Pe la inceputul lui noiembrie, inamicul a trecut la pregatiri in vederea executarii unei contraofensive de amploare, cautand sa faca brese in dispozitivul nostru, situatie care ingrijora comandamentul Diviziei 5, din care faceam parte. In zona dispozitivului nostru a fost trimis pentru a analiza situatia si a organiza actiunile ce trebuiau intreprinse seful de stat major al diviziei, colonelul Georgescu. Venit in pozitiile aruncatoarelor noastre, s-a interesat daca avem suficienta munitie si ne-a precizat obiectivele asupra carora sa ne indreptam atentia. Tot atunci a ramas la noi un ofiter din statul major al diviziei, maiorul Ionescu, care avea ca misiune observarea, supravegherea miscarilor si eventualele intentii ale inamicului.

Au fost observate mari concentrari de forte umane si materiale, la fel si amenajarile genistice ale acestuia. In dimineata zilei de 2 noiembrie am primit ordin de deschidere a focului asupra concentrarilor de forte ale inamicului. Atunci am primit elementele necesare pentru aruncatorul directional. Am executat lovitura de reglare, Aceasta fiind buna pe directie, am transmis coordonatele la toate piesele, dotate cu cate cinci proiectile. Observatorul ne-a comunicat ca efectul distrugerilor a fost colosal Coloane intregi de forta vie si vehicule au fost distruse, incat nu a mai ramas nimic pe locul de cadere al loviturilor. Imediat, ni s-a semnalat o alta concentrare de forte, in alta zona. S-au primit elementele de tragere ce au fost puse la aparatele de ochire si s-a tras asupra lor, fiind in intregime distruse, in urma actiunilor noastre, inamicul a renuntat temporar sa mai aduca forte, instalandu-se acalmia in sectorul de actiune al regimentului.

Am fost chemat la punctul de comanda al diviziei si recompensat pentru felul in care am actionat in luptele de pana atunci, prin citare pe Ordin de zi si inaintarea in gradul urmator, de plutonier. Dupa doua zile de liniste, inamicul a incercat prin noi actiuni sa ocupe pozitiile noastre, folosind si Katiusa, dar am rezistat si am respins atacurile lor.

Dupa 5 noiembrie situatia in care ne aflam a inceput sa ne dea de gandit. Stirile de pe frontul de la Stalingrad erau ingrijoratoare. Vehiculele noastre plecate spre depozitele de aprovizionare cu alimente si munitie, aflate la circa 61 km. inapoia noastra, nu se mai intorceau. Militarii isi consumasera hrana de razboi pe care o aveau pentru o perioada de trei zile; munitia era pe terminate, consumul limitandu-se la cinci proiectile pe zi pentru fiecare aruncator. Caii care tractau aruncatoarele ajunsesera muribunzi din lipsa de hrana si apa. La peste minus 30 de grade, gerul devenise naprasnic. Ne puneam tot felul de intrebari, obsedante devenind acestea: de ce nu se inapoiau vehiculele plecate pentru aprovizionare si de ce se instalase linistea in zona pozitiilor noastre? Raspunsul aveam sa-l aflam curand. Inamicul strapunsese pozitiile unitatilor germane si italiene, amplasate in flancul stang al dispozitivului nostru [este vorba de fapt de Divizia 14 Infanterie romana, ale carei pozitii au fost strapunse pe 19 noiembrie 1942], inaintand in adancime circa 70 - 80 km. cu cavaleria si tancurile, capturand bazele noastre de aprovizionare si implicit autovehiculele care plecasera spre ele. Situatia devenise dezastruoasa. Hrana pentru oameni si cai nu mai aveam, iar munitie nici atat.

Contraofensiva de la Stalingrad se dezvolta in adancime, facand jonctiunea cu trupele care au rupt frontul la Cotul Donului, la circa 120 km. in spatele nostru si inchizand astfel cercul.

Acum a inceput marea tragedie. Istoviti de ger, lesinati de foame, mancati de paduchii care erau jumatate infipti in carnea corpului nostru, eram cu toti fara speranta de viata. Cu toate acestea am organizat cateva grupuri si am incercat sa realizam brese pentru a iesi din incercuire, dar a fost imposibil. Inamicul, fiind foarte puternic, strangea mereu cercul in jurul nostru.

Ofiterii ne spuneau ca in aceasta situatie nu avem alta alternativa decat predarea. Ca sa ne mai astamparam cat de cat foamea, taiam bucati de carne din caii morti si inghetati, pe care o mancam asa cruda cum era, iar cei care mai aveau prin caruta cate o traista cu graunte pentru hrana cailor (orz sau porumb), ne impartcau cate o mana din aceasta si noi le rontaiam crude, deoarece nu aveam cu ce face foc. Ne adaposteam in buncarele sapate in pamant pentru munitie si animale. Intr-una din acele zile groaznice, cam pe 17 noiembrie, gasindu-ne in buncarul in care erau amplasate bateriile noastre de artilerie, am vazut o coloana de 5 sau 6 masini pe senile, incarcate cu militari germani, ce incercau producerea unei brese pentru iesirea din incercuire. Multi militari si ofiteri de-ai nostri au vrut sa-i insoteasca, dar nu ne-au primit si cand voiam sa ne prindem de portierele sau caroseriile masinilor lor, ne loveau cu baionetele peste maini si cu picioarele in cap. Vazand comportamentul "aliatilor" nostri, romanii au tras cu tunurile, folosind munitia pe care o mai aveau, direct in ei distrugandu-i cu masini cu tot.

Cercul se strangea mereu si in dimineata zilei de 19 noiembrie 1942 [de fapt la acea data s-a declansat ofensiva sovietica – Operatiunea Uranus], in zona noastra, la intrarea in buncare, au aparut rusii. Un ofiter care vorbea perfect romaneste, ne-a cerut sa iesim si sa ne predam, lasand armele si tot ce aveam acolo. Atunci noi, care ii comandam pe ostasi (ofiteri si subofiteri) am iesit afara, fiind intampinati de un pluton dotat cu arme Kalasnikov [probabil PPSh-41]. Dupa ce am fost perehezitionati ne-am incolonat si, cu ostasii dupa noi, am format un convoi de aproximativ 300 de oameni si ne-am pus in miscare spre pozitiile lor. In aceeasi directie mai veneau convoaie din alte zone. Intr-un anumit loc unde se mai auzeau riposte cu foc, ne asteptau doua grupe de mitraliori, comandate de subofiteri rusi, care au strigat la noi sa ne asezam in genunchi si au dat ordin sa se traga pe deasupra noastra. Atunci un maior de-al nostru a cerut incetarea focului. S-ar fi murit degeaba. Restul oamenilor au iesit din adaposturi si ni s-au alaturat, facand toti parte din acelasi convoi.

Inaintea noastra marsaluiau alte convoaie, iar in urma noastra apareau altele, din alte directii. Coloanele erau formate din nemti, unguri, italieni si bineinteles, romani. Acum a inceput tragedia de prizonier.

Marsul era ingrozitor. Zapada avea peste un metru, gerul ne lipea narile si-ti oprea respiratia, picioarele nu le mai simteam, mancare doar ce mai aveam prin sacul de merinde, cateva bucati de carne de cal si boabe de orz, iar apa nici pomeneala, lingeam din cand in cand zapada. Mergeam continuu, zi si noapte; garda care ne insotea se schimba in diverse halte, unde se intalneau cu trupe ce mergeau pe front. Cand marsaluiam, trebuia sa te tii bine, caci daca nu puteai merge si cadeai, erai impuscat pe loc. Cei din fata se schimbau succesiv, fiind foarte greu sa inaintezi prin zapada, care crestea vazand cu ochii, deasupra ningand continuu. Ne intelesesem ca pe cel care oboseste si nu mai poate merge sa-l luam intre noi, adica intre doi mai rezistenti, pentru a nu fi impuscat.

Am marsaluit astfel sase zile si sase nopti, facand halta numai cand se schimba garda, pana cand am ajuns intr-o statie de cale ferata de campanie, unde se imbarcau materialele pentru front. Am stat aici doua zile si doua nopti, pana la sosirea unei garnituri de tren, cu vagoane pentru marfa, in care ne-au inghesuit cate o suta de persoane. La urcarea in vagon, am primit cate trei pesti sarati si trei bucati de pesmeti (paine uscata). Astfel am inceput calatoria spre lagar. Se circula numai noaptea din cauza bombardamentelor de peste zi. Pe noi ne lasau in vagoane pe linie, iar locomotiva se retragea la adapost, venind seara pentru a continua drumul.

Am calatorit asa circa opt nopti, pana la 5 decembrie, cand am ajuns in lagarul central numarul 58. Convoiul nostru a fost repartizat in lagarul 58/3, la care am ajuns a doua zi, deci pe 6 decembrie, in timpul transportului nu am mai primit hrana sau apa, neexistand posibilitati. Rabdare - pana la epuizare - aceasta ne-a fost hrana. Au murit multi camarazi in aceasta calatorie infernala. Dupa propriile aprecieri, au murit circa 35 de oameni, istoviti de foame si ucisi de dizenterie. Acestia, pentru a-si astampara setea, lingeau condensul ce se forma pe capotele buloanelor ce prindeau armura vagoanelor.

Cand santinelele deschideau usile vagoanelor, cerandu-ne sa dam jos mortii, noi nu-i declaram pentru ca ei ocupau un anumit volum din vagon, iar celor ramasi in viata le era mai usor ca prin caldura trupului lor sa mentina o temperatura de supravietuire inlr-un spatiu mai mic.

Ajunsi in lagarul 58/3, situat la nord-est de Moscova, in apropierea localitatii Gorki, intr-o padure seculara, noi, cei care am supravietuit, am fost debarcati si cazati in baraci, dotate eu paturi din lemn suprapuse, pe trei nivele. Fiind foarte slabit, aproape pierdut, m-am asezat pe patul de jos, neputand sa urc mai sus. In aceste baraci am gasit butoaie mari cu apa fiarta pentru baut si sobe improvizate din butoaie metalice, avand astfel si caldura, La acest lucru nu ne asteptam, bineinteles caldura fiind o necesitate vitala pentru noi, in situatia in care ne aflam.

Imi amintesc ca am baut doua gamele cu apa fiarta si apoi m-am culcat, dar fiind pe patul de jos cadeau pe mine paduchii de pe cei care erau deasupra mea. Cand am ajuns in acest lagar, oamenii care asigurau serviciile, ne-au cerut sa nu consumam apa din fantani, aceasta nefiind potabila si exista riscul imbolnavirilor. Din pacate unii prizonieri nu au respectat acest lucru si cei care au baut s-au imbolnavit de dizenterie si au murit.

A doua zi ne-au organizat pe companii, formate din cate 100 de oameni, cu sef de suta si sefi de grupe. S-a inceput totodata si distribuirea hranei. Primeam, in principal, paine si supa, cate o ratie formata din aproximativ 600 grame paine, introdusa in 500 grame supa, obtinandu-se astfel un terci. De asemenea, ni se mai servea un ceai din cetina de brad pe care-l denumisem "vitamina C". Dupa circa doua zile de la sosirea noastra, s-a trecut la operatiunea de deparazitare, scop in care au fost organizate brigazi de frizeri, ce lucrau ziua si noaptea, in schimburi, tunzand si barbierind prizonierii. Baia functiona non stop. Cand intram la baie, hainele erau introduse la etuva. Cand le preluam pentru a ne imbraca, paduchii erau copti pe ele. De asemenea, se trecuse si la deparazitarea locului in care locuiam, aceasta facandu-se in special cu D.T.T. Operatiunea a durat aproape doua saptamani. Ziua sau noaptea, cand ne venea randul, mergeam la deparazitare. In acest rastimp se formasera echipe de control, din randul infirmierelor din spitalul lagarului, cu misiunea de a controla fiecare prizonier si lenjeria acestuia pe la toate cusaturile, in cazul in care se gasea vreun paduche, toti ocupantii baracii treceau la baie si etuva, in felul acesta am scapat de paduchi si, implicit, de o epidemie de tifos exantematic.

Pe la inceputul lunii ianuarie 1943, fiecare prizonier a primit saltea, paturi si lenjerie, toate curate, care se schimbau la doua saptamani, iar lenjeria pentru corp saptamanal. Controlul echipelor de deparazitare se executa zilnic. Spalatoria functiona zilnic, continuu, pe schimburi, fiind deservita de brigazi formate din prizonieri,

Dar cea mai mare problema o constituia hrana, care era putina si proasta, intreaga ratie incapea intr-un capac de bidon si era compusa dintr-o supa de varza, linte sau faina, doua linguri de terci ingrosat cu crupe (un fel de pasat) si paine, pe care din cateva imbucaturi o terminam. Cu aceste cantitati trebuia sa traiesti 12 ore, lucru valabil si pentru personalul civil al lagarului, care mai primea in plus cinci cartofi pe zi.

Prizonierii erau foarte slabiti si multi dintre ei bolnavi grav de dezinterie, din care cauza multi au si murit. Din punct de vedere al rezistentei fizice, eram impartiti in patru categorii: l, a 2-a, a 3-a si slaba comanda (distroficii), acestia din urma fiind sortiti pieirii. Cu toate acestea, dupa posibilitati erau ingrijiti pana la ultima suflare.

Avand o greutate de numai 38 de kg., am facut parte din categoria a 3-a si, refacandu-ma, am ajuns in randul celor de categoria a 2-a. Dupa ameliorarea situatiei noastre igienice si fizice, am fost vizitati de comisii formate din ofiteri, cadre militare, ce functionau si lucrau continuu, in vederea intocmirii fiselor noastre personale. Acestea cuprindeau date biografic, incepand cu scoala primara si terminand cu functia indeplinita pe front. Cand comisiile si-au inceput lucrul si s-a trecut la interogarea prizonierilor, multi ezitau sa-si declare functia indeplinita pe front, mai ales cei care deservisera armamentul cel mai bun in lupta - puscasii mitraliori, brandistii, artileristii, majoritatea sustinand ca au indeplinit functii de bucatar, artelnic, conducator de cai, sacagiu, improspatator, etc.

Atunci 1-am vazut pe un colonel rus, sef de comisie, enervandu-se si batand cu pumnul in masa. Ne-a strigat in limba romana: "Bine mai, daca pe front au fost numai din astia care spuneti, cine au omorat atatia ostasi de-ai nostri?". Apoi, 1-a intrebat pe cel care urma la rand: "Hai, spune mai intai ce functie ai avut pe front". Prizonierul i-a raspuns: "Tragator la pusca mitraliera.". "Si ai tras bine?" a continuat colonelul. "Pai cand trageam, ca spicele cadeau, dom colonel.". "De ce ai tras?". "Pai daca nu trageam eu, trageau ei.". Colonelul continua cu glas tare "Asa mai, asta e legea razboiului. Nu va fie frica, nu va face nimeni nimic, ca voi nu sunteti vinovati.". Apoi, s-a continuat intocmirea fiselor, prizonierii raspunzand de aceasta data fara retinere. Cand mi-a venit randul, intrebat fiind ce functie am indeplinit pe front, am raspuns: "Ochitor-incarcator la brand, comandant de piesa si de pluton". M-a intrebat daca vedeam distrugerile pe care proiectilele le faceau. I-am raspuns nu le vedeam, intrucat executam trageri indirecte, pe baza elementelor transmise de observator, dar imi inchipuiam efectul acestora dupa cel provocat de brandurile rusesti in liniile noastre. Replica lui a fost scurta: "Bine, asa este razboiul."

Dupa intocmirea tuturor fiselor personale, s-a trecut la constituirea brigazilor de lucru, formate din prizonieri categoria l si a 2-a, ce mergeau in padure, la taiat lemne, norma fiind de 6 metri cubi de om. Cel ce indeplinea norma primea un kg. de paine, iar cel ce nu o facea, numai ratia.

Brigada noastra, care era formata din oameni de categoria a 2-a, nu indeplinea niciodata aceasta norma, asa ca primeam numai ratia, care ne ajungea sa ne ducem zilele de pe una pe alta. Uneori, cand ne intorceam spre lagar, pentru a ne astampara foamea, rodeam sireturile de la bocanci (acestea fiind din piele) sau primeam de la camarazii nostri artileristi cate o bucata din carambii cizmelor lor, pentru a ne amagi foamea. Intr-o zi, cand am fost dusi la rampe pentru a aduce carbuni pentru lagar, locuintele personalului de paza si administrativ, am descoperit o alta sursa pentru astampararea foametei: bucatile de smoala gasite printre brichetele de carbuni, pe care la mestecam. Dar cel mai greu de suportat era gerul ce ajungea pana la minus 45 de grade. Era un chin dimineata si seara cand eram scosi la apel si daca se gresea numaratoarea eram tinuti afara cate doua ore, de nu mai puteai vorbi sau respira.

O mare tragedie era si pentru brigazile care mergeau la lucru in afara lagarului. Aproape la fiecare doua-trei zile aduceau cate un mort impuscat de santinelele foarte tinere, de fapt niste copii pana-n 18 ani si care se distrau tragand in prizonierii care mergeau sa-si faca nevoile, motivand ca s-au oprit din lucru si ca voiau sa fuga.

Astfel, mi-am dus viata in lagarul 58/3, pana in mai 1943, cand mai multi prizonieri categoria l si a 2-a am fost transferati in lagarul 165.

Aici am muncit la constructii, care erau jumatate in pamant, jumatate deasupra solului, din barne, prinse intre ele cu buloane de lemn. Am fost repartizat in brigada care confectiona buloane si cuie din lemn. In acest lagar, mancarea era mai buna si mai multa. Primeam zilnic 300 de grame de paine uscata, 500 de grame de supa, 200 de grame din felul doi, caruia i se mai spunea casa, fiind alcatuit din crupe, pasat, din linte sau mazare, sub forma de mancare scazuta, ceai si 10 grame de zahar. Uneori, dimineata sau seara mai primeam si marmelada.

La aceste constructii, carora le spuneam "la zimleanca", am lucrat pana in luna septembrie, cand am fost mutat la spalatoria lagarului, ca responsabil la grupa de limpezit si intins rufe, in camere de uscat. Aici am dus-o mai bine. Spaland aproape la doua zile halatele si sorturile bucatarilor, nu mai aveam probleme cu mancarea. Puteam lua cata aveam nevoie. Acelasi lucru si la spitalul lagarului. Astfel, am ajuns sa iau contact cu bolnavii internati in Lazaret (spital). Ma impresionau suferintele camarazilor de lupta, care erau ingrijiti superficial. Hrana si medicamentele lw primeau dupa posibilitati, totul mergand pe front. In ceea ce priveste moralul acestora, acesta era foarte scazut si fara speranta de viata, iar cei care erau grav bolnavi sau raniti, nu puteau fi salvati. Mi se rupea inima la vederea lor. Cand aveam posibilitate, luam mancare de la bucatarie si mergeam la paturile lor, dundu-le cate o lingura de fiertura, ca mai mult nu puteau manca. Ajunsesera sa ma numeasca "tatal" lor, cand ma vedeau cu mancare.

Tot in aceasta perioada am primit carti postale pentru a scrie acasa. Ni se ceruse sa folosim formula: "Sunt prizonier in U.R.S.S., in curand ne vom revedea.", multor bolnavi le-am scris cartile postale. Nu mai puteau de bucurie, in acelasi timp crescandu-le si speranta de viata. Din nefericire, multi camarazi au murit suferind de afectiuni grave: TBC, rani cangrenate, dezinterie, etc.

Pe la inceputul lunii octombrie, la una din adunarile pentru apel, am rost anuntati de comandantul lagarului ca guvernul sovietic a aprobat formarea unor unitati militare din randul prizonierilor de pe teritoriul U.R.S.S., pentru a lupta impotriva Germaniei hitleriste. Ne-au anuntat ca cine vrea sa se inroleze ca voluntar, sa se prezinte la seful (nacealnicul) lagarului, unde vor gasi hartie si toc pentru intocmirea cererii.

La anuntarea acestei vesti, nu mai conteneau strigatele de "Ura!". Cereri de inrolare am facut toti prizonierii, pana si cei bolnavi cereau sa mearga sa lupte impotriva lui Hitler, stiind ca din cauza lui erau acolo si ca oricum este mai bine sa lupti pentru tara ta decat in lagar, prizonier la rusi, unde moartea era sigura. Pe front mai exista o sansa.

Catre sfarsitul lunii octombrie, toti prizonierii categoriei l, care au depus cereri, au fost imbarcati in vagoane si au plecat spre locul de formare al Diviziei Tudor Vladimirescu, loc aflat in padurea Riazan.

Cu facand parte din categoria a 2-a, cererea mi-a fost respinsa. Am lucrat in continuare la spalatoria lagarului 165 pana in luna decembrie 1943, cand impreuna cu alti prizonieri, am fost transferat in lagarul 190. Aici am fost numit de catre comandantul lagarului seful unei brigazi formata din prizonieri care erau in serviciul lagarului (cizmari, croitori, tamplari, bloc alimentar, spalatorie), brigada care se mai numea si compania gospodarire. Am ramas aici pana in luna iulie 1944, cand am fost transferat tot la compania gospodarire a lagarului 27, avand prizonieri numai ofiteri, fiind situat langa Moscova.

In aceste imprejurari, am intalnit ofiteri din Regimentul 32 Mircea, din care facusem si eu parte, si anume: sublocotenentul Teodorescu Victor, capitanul Buzeteanu Valeriu, fostul meu comandant de companie, generalul Mazarini, comandantul Divizie a 5-a. De asemenea, am avut ocazia sa-l vad pe faimosul strateg militar german, Von Paulus. Ofiterii erau tratati cu multa atentie. La masa, li se servea paine alba, iar mancarea era mai acceptabila. Li se permisese, in continuare, sa aiba ordonante.

Cat am lucrat aici, facand aprovizionarea cu alimente, in deplasarile mele cu masina, am avut posibilitatea sa vad liniile de aparare ale Moscovei, linii pana la care nemtii au ajuns in toamna anului 1941, fara a putea sa le strapunga. Nacealnicul, un capitan invalid, la un picior, pe care il pierduse in luptele de la Odessa, ne povestea ca aceste linii au format un dispozitiv de aparare nemaipomenit in istorie. Era format din retele de sarma ghimpata, trei randuri de transee cu pozitii de tragere pentru arme automate, iar ca ultima linie, amplasamentul pentru artileria de toate calibrele. Reteaua era atat de deasa, ca nici o pisica nu putea trece fara a fi descoperita si nimicita.

In lagarul 27 am lucrat pana in luna septembrie 1944, cand am fost transferat la compania gospodarire a lagarului L26 Nikolaev. Din lagarele 58/3 si 165 au incercat unii prizonieri sa evadeze, dar au fost prinsi si adusi inapoi in lagar, sfasiati de coltii cainilor. Aceasta incercare hazardata era foarte riscanta, tinand cont ca ne aflam la o distanta de aproximativ 5000 km de Romania. In lagar existau si prizonieri socati, care noaptea se sculau si, sarind din pat in mijlocul baracii, strigau: "Sculati camarazi, au venit nemtii sa ne salveze!".

La Nikolaev, lucram la degajarea daramaturilor din Santierul Naval si la Fabrica detractoare, bombardate de nemti si romani. Aici, conditiile de viata erau mai bune si datorita actului semnat in tara la 23 august 1944. Cand ne aflam in lagarul 190, in zona orasului Vladimir si cand mergeam cu grupele de culegatori de urzici pe langa calea ferata, mi-a fost dat sa vad garnituri intregi de trenuri, cu vagoane platforma, in care erau imbarcati romani de-ai nostri, din Basarabia, si deportati in Gulagul rusesc, din nord-estul Rusiei. Pe aceste vagoane platforma erau familii intregi, cu copii, cotete de pasari si animale de curte. Unele tabere cu basarabeni erau in apropierea lagarului nostru si am putut vedea cum barbatii, echipati in uniforme militare, faceau instructie, dupa care erau trimisi pe front. Femeile lucrau in padure, la recoltat fructe sau in cariera, unde faceau chirpici, numiti torfi, folositi drept combustibil pentru incalzitul sobelor. Aceste lucruri le cunosc de la ei, avand posibilitatea sa le vorbesc. Urzicile pe care grupele de culegatori le strangeau ni se serveau ca supliment alimentar la hrana de zi cu zi.

In martie 1945, aflandu-ma in lagarul 126, la Nikolaev, am fost anuntati ca s-a aprobat formarea celei de-a doua divizii de voluntari din randul prizonierilor romani, divizie ce purta numele de "Horia, Closca si Crisan". Am facut cereri, toata suflarea romaneasca pentru a merge pe front. Acestea au fost depuse la comandamentul lagarului si in raport de starea sanatatii si conditia fizica, s-au intocmit tabele cu cei corespunzatori. De aceasta data am fost admis si eu. Astfel, a fost constituit un batalion care a primit si drapelul tricolor, intr-o atmosfera emotionanta si entuziasta. Toti strigau "Ura!" si plangeau de bucurie.

In aceasta atmosfera, insotiti de marsurile unei fanfare militare, am fost imbarcati in gara din apropiere, spre tabara de organizare si instructie a Diviziei Horia, Closca si Crisan, dupa data de 15 martie 1945.

Dupa o zi de mers cu trenul, am ajuns in gara fort Birzula, pe malul stang al Nistrului. In preajma localitatii Katovski, intr-o padurice, a fost stabilita tabara de instructie a Diviziei Horia, Closca si Crisan. Aici soseau detasamente din mai multe lagare, formate din soldati si ofiteri. Printre ei se afla si generalul Lascar Mihail, numit comandantul Diviziei si insarcinat cu organizarea acesteia. In acest scop au fost numiti comandanti de unitati si subunitati. Pentru fiecare subunitate, de la pluton in sus, erau numiti cate doi comandanti: unul titular si o dublura. In ceea ce ma priveste, am fost numit dublura la comanda Plutonului l pistolari, Compania 7, Regimentul 5. Comandantul plutonului era sublocotenentul Hirian Dumitru, iar comandantul companiei, capitanul Radulescu Constantin.

Dupa organziare am primit echipament si armament si am inceput instructia intensiva, ziua si noaptea, in timpul tragerilor de lupta, utilizam munitia reala. Am continuat instructia pana in jurul datei de 5 mai 1945, cand am inceput pregatirile pentru plecare pe front, catre granita polono-germana. Aici trebuia sa ne alaturam unor mari unitati sovietice.

Pana la sosirea garniturilor au trecut circa 48 ore, iar pe data de 8 mai s-a primii ordin de inapoiere in tabara de instructie. Acest lucru s-a datorat si faptului ca in ziua urmatoare, 9 mai 1945, Germania hitlerista a capitulat. Probabil ca esaloanele superioare aveau cunostinta despre acest eveniment.

Inapoiati in tabara, am continuat instructia, dar numai noaptea, cu munitia de razboi. Acest program 1-am executat pana la 18 august, cand au inceput pregalirile pentru inapoierea in tara. Pregatirea despre care am scris mai sus era necesara intrucat se preconiza sa fim trimisi pe frontul din Extremul Orient. Dar prin lansarea celor doua bombe atomice de catre americani la Hirosima si Nagasaki. Japonia a capilulat si cel de-al doilea razboi mondial a luat sfarsit. In ultima parte a lunii august 1945 am sosit in tara, cu Divizia Horia, Closca si Crisan.

In ceea ce ma priveste, ani participat la razboi de la inceputul si pana la sfarsitul lui. adica de la 22 iunie 1941 pana la 9 mai 1945. deci o perioada de 4 ani si 3 luni, din care 2 ani si 11 luni am fost prizonier (19 noiembrie 1942 pana la 30 august 1945). Cu toate ca eram constituiti in Divizia Horia, Closca si Crisan, noi tot captivi eram, sovieticii putand dispune cum voiau de aceasta Mare Unitate.

Dupa sosirea in tara, cei din Regimentul 5 al diviziei au fost cartiruiti in cazarma Regimentului 30 Muscel, situat in localitatea Campulung. Dupa efectuarea operatiunii intretinerii armamentului si materialelor aflate asupra noastra, am primit 20 zile de concediu. Am ajuns acasa, constituind o mare surpriza pentru ai mei, intrucat ma credeau mort sau disparut, nemaiprimind nici un semn de viata din partea mea, din momentul cand am fost luat prizonier, la sfarsitul anului 1942.

Dupa efectuarea concediului si prezentarea la unitate, ofiterii si subofiterii au fost repartizati la alte unitati militare, iar gradatii si soldatii, demobilizati si lasati la vatra. Eu am fost repartizat ca plutonier cu administratia la compania depozite din Gruparea 1 Aviatie. Aici am lucrat pana in martie 1946, cand am fost mutat pe aceeasi functie la Gruparea 3 Artilerie Antiaeriana, pana in februarie 1947. Apoi am fost mutat la Centrul de Instructie Artilerie Antiaeriana, ca plutonier cu administratia, la Bateria 75 Vickers. In august 1948 am fost trimis la Sibiu, pentru urmarea unui curs in vederea sustinerii examenului de plutonier major. Am promovat examenul si am fost inaintat in grad.

In anul 1948 am fost mutat din nou la Gruparea l Aviatie, desfasurandu-mi activitatea tot in domeniul administratiei, pana in ianuarie 1951. De aici am fost trimis la Scoala de Ofiteri de Infanterie, curs intensiv, la a carui absolvire am obtinui gradul de locotenent si repartizarea in cadrul Scolii, la Compania 3, pe functia de comandant de pluton.

Dupa plecarea la Academie a comandantului de companie, am fost numit in functia de girant, comandant de companie, predand totodata si cursul de geografic elevilor din cadrul companiei. Din luna decembrie 1953 pana in luna octombrie 1953, tot in cadrul Scolii, am fost numit comandantul companiei transport si gospodarie, in octombrie 1953 am fost mutat la Regiunea a 2-a militara, fiind repartizat ca sef al grupei de exploatare si intretinere a cazarmii, la Comandamentul Diviziei 9 Mecanizate - Constanta. In perioada 1956 - 1957 am urmat cursul de calificare ofiteri constructii si am revenit pe aceeasi functie in cadrul Diviziei 9, desfasurandu-mi activitatea pana in anul 1968. Apoi am fost numit pe functia de sef serviciu cazarmare al Garnizoanei Constanta, functionand pana in anul 1973, cand, dupa 36 de ani de serviciu militar, am fost pensionat cu gradul de locotenent-colonel.

In calitate de veteran de razboi, conform ordinului ministrului Apararii Nationale numarul O.G.42 din 09.10.1990 am fost avansat in gradul de colonel. Mentionez, ca in perioada dictaturii, veteranii de razboi, in special cei care au luptat pe frontul de est, au fost marginalizati, pot spune uitati, fara a se tine cont de sangele pierdut in timpul luptelor sau in captivitate, unii nemaintorcandu-se niciodata.

In ciuda acestei situatii, a existat o organizatie firava a veteranilor de razboi antifascisti, neluata in seama de putere. Aceasta a supravietuit si datorita sperantei recunoasterii ei intr-o buna zi. Si la Constanta a functionat o organizatie condusa de un colectiv format din: colonel Codrea Dumitru, colonel Dumitrescu Valeriu, colonel Socaciu Otiliu, colonel Iancu Constantin, maior Tanasescu Ion, sergent Georgescu Ion, care in ciuda tuturor greutatilor, incepand cu anul 1976, a desfasurat activitati cu rezultate destul de bune pe linia evidentei veteranilor de razboi, a monumentelor si cimitirelor eroilor, desfasurand de asemenea activitati de educatie patriotica in randurile elevilor din scoli si militarilor in termen.

Dupa Revolutia din decembrie 1989, veteranii de razboi au inceput sa spere la recunoasterea de catre intreaga societate a meritelor si jertfelor pe campurile de lupta, la acordarea unor compensatii celor care au supravietuit inclestarii celei de-a doua conflagratii mondiale si care in acele vremuri grele pentru tara, nu au pregetat sa lupte pentru reintregirea ei. Astfel, in anul 1990 s-a infiintat Organizatia Nationala a Veteranilor de Razboi, cu filiale in toate judetele tarii. Astfel de filiala a luat fiinta la 16 martie 1990 in judetul Constanta, avand organe de conducere alese in mod democratic, ce-si desfasoara activitatea cu competenta si raspundere, pentru acordarea tuturor drepturilor membrilor ei.

Pentru activitatea depusa in cadrul ANVR, filiala Constanta, am fost distins cu Diploma de Merit", iar in calitate de membru fondator al UNCMRR am fost distins cu: Diploma de Onoare", "Diploma de Excelenta", "Diploma de Merit".

 Sus
Comentarii vizitatori Adauga comentariu
vuc mihai  (29 mai 2010)
Revin cu următoarele precizări:bunicul meu, Vuc Nicolae, născut în anul 1919,luna 10,ziua 18, fiul lui Ion și Constantina, din comuna Runcu, județul Gorj, a fost identificat conform arhivelor MApN de la Pitești cu următoarea situație:
05.09.1941-28.02.1942, pe front, cu Regimentul 18  Infanterie Gorj;
28.02.1942,rănit în lupte;
15.04.1942-21.11.1942, pe front, cu Regimentul 18 Infanterie;
21.11.1942-15.10.1943, prizonier URSS
15.10.1943-09.05.1945,pe front, cu Regimentul 3 Infanterie ,,Tudor Vladimirescu"!"
Decorat cu medalia ,,Bărbăție și Credință" cu Spade, cls. a 3.a. O.Z. 186/1942.
La întoarcerea sa din război,a constituit o mare surpriză pentru ai săi, aceștia făcându-i toate pomenile și parastasele cuvenite,crezându-l mort de mult; iar tatăl meu, care la plecarea lui pe front avea doar câteva luni(fiind născut în aprilie 1941),nu l-a recunoscut,întrbând-o mereu pe bunica mea: Cine este acest străin? să plece din casa mea.
 Soarta col.(rez.) Constantin Iancu,a bunicului meu, este grăitoare pentru drama soldaților români căzuți prizonieri la Stalingrad,în cea mai teribilă și sângeroasă bătălie a celui de-al doilea război mondial.
Din Regimentul 3 Infanterie din cadrul diviziei ,,Tudor Vladimirescu" a făcut parte și generalul(rez.) Marin Badea Dragnea, în prezent președinte al Asociației Naționale a Veteranilor de Război din România. 
Din divizia ,,Tudor Vladimirescu" a făcut parte și cunoscutul matematician și autor de culegeri de matematică, Grigore Gheba. Acesta,căzând prizonier la ruși în noiembrie 1942, dintr-un bărbat voinic, la 26 de ani, ajunsese să cântărească 39 kg după ce a trecut prin trei lagăre. Comentariile sunt de prisos...

vuc mihai  (29 aprilie 2010)
Bunicul meu, fiind născut în anul 1919 în comuna Runcu, Raion Tg-Jiu,Regiunea Craiova(conform livretului militar), a făcut parte din regimentul 18 infanterie Gorj,din cadrul diviziei 18 infanterie condusă de generalul Radu Bălddescu. A Luptat în război de la început(1941)și până la terminarea acestuia în anul 1945.După luptele grele din Crimeea, Divizia 18 Infanteria a fost dislocată la sud de Stalingrad, făcând parte din Corpul 6  armată condus de generalul Dragaalina.Pe data de 20 noiembrie 1942,Armata Roșie a început contraofensiva și împotriva Armatei a 4-a Române care se afla la sud de stalingrad. în crâncenele lupte care au urmat, divizia 18 infanterie a suferit pierderi grele (80%), în oameni și tehnică de luptă. Bunicul meu a fost dat dispărut la data de 21 noiembrie 1942, fiind luat prizonier de sovietici în încercuirea de la stalingrad.A urmat lungul drum al prizonieratului prin viscol,zăpadă și ger cumplit pe jos și în vagoane neâncălzite spre lagărele din siberia. Conform livretului militar a fost internat în lagărele 165-168. Citind memoriile domnului col.(rez.)Constantin Iancu am rămas uimit să constat că și acesta a fost în lagărul 165. De asemenea am constatat din relatările bunicului meu și a celorlalți supraviețuitori din infernul de la staligrad, că experiențele lor din timpul războiului și al prizonieratului sunt foarte asemănătoare: același frig cumplit,aceeași foame chinuitoare, aceeași sete mistuitoare, aceeași păduchi,aceleași boli, aceleași munci istovitoare la tăiat de lemne în pădurile rusiei pe parcursul prizonieratului pentru o coaje de pâine, aceeași frică, aceeași speranță. Pentru a supraviețui infernului din lagăre, prizonierii au trăit scene de nedescris.În octombrie 1943 s-a aprobat înființarea diviziei ,,Tudor Vladimirescu" alcătuită din prizonierii de război români. Mulți dintre soldații români au făcut cereri de înscriere în această divizie de voluntari, preferând să moară pe front, decât să moară de foame în lagărele siberiene. Numai cei apți de luptă și cei sănătoși au fost acceptați. Divizia era constituită după modelul unei divizii sovietice. Aproximativ 10 000 de voluntari au fost acceptați să facă parte din divizia ,,Tudor Vladimirescu",printre aceștia numărându-se și bunicul meu.După o lungă perioadă de organizare în tabăra de la pădurea Riazan, divizia a fost deplasată în Basarabia,în zona frontului. Când mareșalul Antonescu a fost arestat și guvernul progerman a fost schimbat, luptătorii diviziei au fost transportați la București și de aici la Brașov, unde a pornit campania de eliberare a Ardealului alături  de armata română și cea sovietică. Bunicul meu a fost înrolat în Regimentul 3 infanterie, din cadrul diviziei Tudor Vladimirescu, în funcția de ,,trăgător la pușca mitralieră". Din spusele lui ,am aflat că divizia Tudor Vladimirescu (ca și celelete divizii ale armatei române)a fost folosită drept ,,carne de tun" în înaintarea armatei sovietice spre granițele Germaniei. În crâncenele lupte pentru eliberarea Ardealului,Ungariei și Cehoslovaciei,divizia a înregistrat pierderi grele(aproape 70% din efective). Bunicul meu a fost grav rănit În Ardeal, la Sf.- Gheorghe și la Brno în Cehoslovacia, dar până la urmă a scăpat teafărdin război,întorcâîndu-se în țară în vara anului 1945. A decedat în anul 1986, la vîrsta de 67 de ani. sunt în posesia câtorva relatări și memorii ale bunicului meu, atât din campania de Est(Odessa, Crimeea, Stalingrad) cât și din campania de Vest(Dbrețen, munții Tatra). Cei responsabili cu administrarea site-ului,mă pot contacta dacă sunt interesați de publicarea lor la adresa de email: mihaivuc@yahoo.com