Article from Cotidianul (romanian language)

[cipiamon]

dezvãluiri
Epilog la un slogan din altã epocã: Vin americanii! (1)

Prizonieri si agenti secreti,
tratati ca niste nababi

Mihai Pelin

România a devenit membrã cu drepturi depline în NATO. Chestiunea
s-ar fi cuvenit sã se întâmple ceva mai devreme. Oricât de severe ar fi fost criteriile politice impuse candidatilor la aderare, este vorba despre o aliantã primordial militarã si în aliantele de aceastã facturã, de regulã, prevaleazã criteriile militare. În al doilea rãzboi mondial, în afarã de fortele principalilor combatanti, germanii si rusii, Armata românã a fost singura armatã continentalã care a rãmas cu arma în mânã din prima si pânã în ultima zi a ostilitãtilor. Armata românã nu a pierdut rãzboaie în trei sãptãmâni, cum au pierdut polonezii, nu s-a sfiit sã lupte, cum s-au sfiit cehii, si nu a fost în permanentã ciuca bãtãilor, de la bãtãlia de la Mohács, din 1526, si pânã la ultima conflagratie europeanã, cum au fost ungurii. Nu ar fi existat nici un impediment sã fim nu ultima, ci prima tarã importantã din est admisã în NATO. Din nefericire, datoritã politicii alunecoase si duplicitare a regimului Ion Iliescu, aceastã chestiune n-a fost posibilã. Apoi a survenit un moment când criteriile politice n-au mai contat. Când presedintele George W. Bush junior a avut nevoie de o trambulinã pentru care zburau spre Irak si de putinã carne de tun, asa, mãcar de un snitel si douã chiftele, mai mult ca sã internationalizeze conflictul din Orientul Mijlociu, a intrat si România în NATO. Cu un presedinte fost nomenclaturist, cu o haitã de fosti activisti comunisti, cu o droaie de securisti si cu tara împãrtitã în satrapii pesediste, duhnind a coruptie cum duhneste mortul îmbãlsãmat a formol. Si cu un cult al personalitãtii lui Adrian Nãstase care se înfoaie ca varza, înflorind de la sãptãmânã la sãptãmânã.
Acum, se vorbeste din ce în ce mai intens despre instalarea unor baze americane în România si, implicit, se poate presupune cã acestea vor fi coordonate de un comandament local, sub coordonarea comandamentului de la Bruxelles. Nu sunt fapte absolut inedite pentru România si pentru români. Dacã dãm ceasul înapoi cu vreo 60 de ani, aflãm cã au mai existat în aceastã tarã misiuni militare occidentale, una americanã si una britanicã, imediat dupã iesirea României din alianta cu Reichul german. Amândouã au functionat în cadrul Comisiei Aliate de Control pentru România, în cadrul cãreia tonul l-au dat sovieticii. Aceasta fiind si ratiunea pentru care în toate cãrtile de istorie se vorbeste despre Comisia Aliatã (sovieticã) de Control. O parantezã în plus a însemnat o nenorocire în plus si credem cã se cuvine sã stim si ce s-a întâmplat cu misiunile militare anglo-saxone de pe teritoriul român, cu ce surprize s-au confruntat si, mai ales, ce s-a întâmplat cu ofiterii români abilitati de Marele Stat Major sã întretinã relatii cu ele, în regim de serviciu comandat, cum se întâmplã îndeobste cu cei ce s-au dedicat meseriei armelor.
Contacte ale românilor cu militari din lumea anglo-saxonã s-au putut constata si înainte de 23 august 1944, când România se afla în rãzboi cu SUA si Marea Britanie, aceste contacte fiind realizate uneori împotriva vointei pãrtilor. La 1 august 1943, în urma raidului american de bombardament la joasã altitudine asupra rafinãriilor din Câmpina si Ploiesti, escadra aerianã comandatã de generalul Uzal Ent suferise o înfrângere umilitoare. Artileria antiaerianã si aviatia de vânãtoare i-au rãrit efectivele drastic si au zburãtãcit-o ca pe un stol de pãsãri fãrã noroc. Cu acelasi prilej, Armata românã capturase primii 110 prizonieri din tabãra occidentalã a coalitiei antinaziste. În timpul bombardamentelor aliate din primãvara si vara lui 1944, numãrul prizonierilor americani si britanici sporise cu mult peste mie. Erau retinuti în cantonamente improvizate la Timisul de Jos, la Regimentul 6 Mihai Viteazul din Dealul Spirii si la cazarma Malmaison de pe Calea Plevnei, la doar câtiva pasi de redactia de astãzi a Cotidianului. În 1934, Regimentul 6 Mihai Viteazul fusese vizitat de generalul american Douglas MacArthur, devenit mai târziu erou al rãzboiului din Pacific si, apoi, al rãzboiului din Coreea, care declarase atunci cã nu mai cunoscuse o unitate de elitã mai impunãtoare. La un moment dat, printre prizonierii americani si britanici a apãrut si un contraamiral olandez, van Dooman, despre care unele cãrti de istorie afirmã cã ar fi murit în bãtãlia navalã din Marea Javei, în care englezii si olandezii se confruntaserã cu japonezii. Cum a ajuns acest contraamiral tocmai în Româna rãmâne si azi un mister. Din arhivele fostei sectii de prizonieri a Marelui Stat Major n-am putut sã aflãm nimic. Probabil declaratiile lui, din zilele când a fost anchetat de Biroul Statistic Militar, se aflã în arhivele Serviciului Secret al armatei si nu vedem de ce nu ar deveni publice. În sfârsit, din tot ce s-a întâmplat ulterior cu prizonierii americani si britanici detinuti de români, abia peste ani si ani, mai ales dupã ce mai multi fosti captivi au vizitat România si locurile unde au fost tinuti în prizonierat, ultimii în primii ani '90, se întelege cã nu au plecat de aici cu amintiri detestabile despre români.
Dupã acest episod, intrãm în domeniul ceva mai sensibil al serviciilor speciale de informatii. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1943, fusese parasutatã în judetul Teleorman, la Plosca, o misiune militarã britanicã alcãtuitã din locotenent colonelul Alfred George Gardyne de Chastelain, cãpitanul Ivor Porter si cãpitanul Silviu Metzianu, cetãtean englez de nationalitate românã. Toti stiau româneste perfect. Primul fusese director comercial la Rafinãria Unirea, fiind si un notoriu reprezentant în România al Intelligence Service. Ivor Porter predase limba si civilizatia englezã la Universitatea din Bucuresti, iar Silviu Metzianu precase în 1917 în Marea Britanie, spre a învãta pilotajul, dar uitase sã mai revinã acasã si se naturalizase în Anglia. Misiunea lor ar fi trebuit sã intre în contact cu maresalul Ion Antonescu si sã-i propunã iesirea unilateralã din conflagratie, dar contactul preconizat de serviciile secrete britanice nu s-a putut realiza, dintr-un motiv foarte simplu: despre respectiva parasutare se aflase si la Berlin, si la Moscova. Pe de o parte, germanii îi presau pe români sã le fie predati cei trei militari britanici, spre a fi interogati „dupã metode stiintifice“ în Reich. Pe de altã parte, sovieticii îi acuzau pe britanici de imixtiuni cu intentii malefice în zonele lor de interes strategic, schitate sumar si acceptate de cei trei aliati la Conferinta de la Teheran. Într-o asemenea situatie, Ion Antonescu a procedat scurt si decis: nici nu i-a predat pe cei trei britanici germanilor, dar nici nu a intrat în contact cu ei. Singura concesie fãcutã germanilor a fost permisiunea acordatã cãpitanului german Petersen, personaj important din filiala Abwehrului din România, de a-i interoga pe cei trei captivi, însã numai în prezenta unor ofiteri români.
Pânã la 23 august 1944, Alfred de Chastelain si companionii lui au rãmas într-o detentie deosebit de laxã, într-un apartament amenajat special pentru ei la ultimul etaj al Inspectoratului General al Jandarmeriei, în clãdirea în care se aflã acum Inspectoratul General al Politiei. Nu le-a lipsit nimic, exceptând libertatea. Deoarece fuseserã capturati în uniforme militare reglementare, cu grade pe umãr, cu armele la vedere si cu legitimatii de combatanti, s-au bucurat de tratamentul legal rezervat prizonierilor de rãzboi. Între ofiterii români din Jandarmerie care le-au gestionat perioada prizonieratului s-a aflat si maiorul Constantin Unga, despre care va mai fi vorba în acest serial. Singurul personaj cât de cât important cu care Alfred de Chastelain a putut intra în contact în perioada detentiei sale a fost Iuliu Maniu, presedintele Partidului National-Tãrãnesc, întâlnirea fiindu-le aranjatã de directorul SSI, Eugen Cristescu, pe undeva, prin pãdurea Bãneasa. Cu stirea maresalului, bineînteles. Însã, din nefericire, la data aceea Iuliu Maniu nu avea nici un fel de autoritate asupra desfãsurãrii evenimentelor.
Alt episod s-a consumat în primãvara si vara lui 1944, când, din ordinul maresalului Ion Antonescu, colonelul Traian Teodorescu, atasatul militar român din Turcia, a intrat în contacte cu omologii sãi american si britanic acreditati la Ankara, cu propunerea de a se realiza fie o debarcare aliatã în Dobrogea, fie lansarea unor divizii aeropurtate britanice si americane pe teritoriul român. Cazarea si logistica alimentarã urmând sã le fie asiguratã de statul român. Prezenta lor între Dunãre si Carpati ar fi obstaculat, implicit, invazia totalã a României de cãtre rusi. Însã jocuruile erau fãcute demult, ideea unei debarcãri a aliatilor occidentali în Balcani, zonã consideratã „pântecele moale al Europei“, cãzuse în desuetudine. Si demersurile colonelului Traian Teodorescu, aflat în relatii de strânsã colaborare si cu Serviciul Secret al armatei, s-au dovedit a fi inutile. Chestiunea aceasta fiind probatã si prin documente românesti, si prin documente britanice si americane. De asemenea, sã-i retinem si lui numele, pentru cã si despre el va mai fi vorba, ceva mai târziu.
În momentul loviturii de stat de la 23 august 1944, semnificatiile si sensurile acestor contacte dintre militarii români si anglo-saxoni, s-au schimbat si s-au inversat brusc. În primul rând, au fost automat eliberati din detentie Alfred de Chastelain si companionii sãi si adusi la Palatul Regal. Chiar în noaptea de 23 spre 24 august, Alfred de Chastelain a fost îmbarcat într-un avion militar românesc si a decolat de pe aerodromul Boteni spre Istanbul. Unii istorici afirmã cã misiunea lui ar fi fost aceea de a avertiza serviciile speciale din Turcia cã lovitura de stat de la Bucuresti era o afacere foarte serioasã, care trebuia receptatã ca atare de aliati. Totusi, aceastã chestiune, a avertizãrii aliatilor, deja se transase, pe cãi diplomatice si prin comunicatiile radio si telegrafice. Dupã opinia noastrã, era esential ca Alfred de Chastelain sã nu fie surprins de ofensiva ruseascã la Bucuresti. Era cunoscut sovieticilor încã din Turcia, când era încadrat în filiala Intelligence Service din Orientul Apropiat, în care misunau spioni de toate culorile, si la vedere, dar mai ales acoperiti. N-ar mai fi scãpat din mâinile NKVD-ului, extrem de curios sã stie ce obiective si rosturi vizase parasutarea lui într-un teritoriu ostil Moscovei. Si, prin gratia românilor, Intelligence Service a reusit sã-l recupereze din spatiul invadat pas cu pas de armatele ruse. Ivor Porter si Silviu Metzianu, nefiind cunoscuti de sovietici, au rãmas pe loc si au fost mai târziu încadrati în Misiunea Militarã Britanicã de la Bucuresti.
Peste doar douã zile, la 25 august 1944, cãpitanul Constantin Cantacuzino, supranumit Bâzu, un as al aviatiei române, cu aproape o sutã de victorii aeriene repurtate pe frontul din rãsãrit si în luptele cu escadrele de bombardament americane si britanice, s-a îmbarcat la bordul unui Messerschmitt 109 si a zburat spre Italia, pentru a comunica Flotei a 15-a aeriene americane pozitiile fortelor Wehrmachtului si Luftwaffei de pe lizierele pãdurilor Bãneasa si Otopeni. Noul guvern de la Bucuresti solicita bombardarea de cãtre escadrele aliate a acestor pozitii, pentru a despresura Capitala de trupe germane. Riscul asumat de Bâzu Cantacuzino era pur si simplu enorm: nu se putea anticipa cum va reactiona artileria antiaerianã americanã la aparitia în raza ei de actiune a unui avion de vânãtoare de fabricatie germanã. Totusi, existã un limbaj universal în aviatie, prin care pilotii, printr-o anume legãnare a aripilor, semnaleazã aerodromului pe care vor sã aterizeze cã nu sunt dusmani, ci prieteni. Si cãpitanul român a reusit sã aterizeze cu bine pe una din pistele complexului de aerodromuri din Foggia. Le-a predat americanilor planurile pãdurilor Bãneasa si Otopeni. În plus, si planurile si pozitia în teritoriu a aerodromului de la Popesti-Leordeni, din ratiuni care se vor dezvãlui peste numai câteva zile. Momentul a fost sãrbãtorit cum se cuvenea si, cu aceastã ocazie, s-a perfectat si un troc sui-generis. Americanii nu capturaserã niciodatã un Messerschmitt 109 intact si, pentru aparatul cu care cãpitanul Cantacuzino sosise de la Bucuresti, i-au oferit un Mustang. Zis si fãcut: Bâzu Cantacuzino s-a urcat în carlinga noului aparat si a reusit sã-l guverneze corect si sigur din primul zbor, ceea ce
i-a cam lãsat pe americani cu gura cãscatã. Cu rezervoare suplimentare sub aripile Mustangului, Bâzu Cantacuzino a decolat de la Foggia spre România.
Pe temeiul reperelor aduse la Foggia de cãpitanul român, americanii au efectuat ultimul lor bombardament asupra teritoriului românesc, dispozitivele militare germane din nordul Bucurestilor au fost serios rãvãsite, dar, din pãcate, au fost lovite nãpraznic si unele unitãti românesti. Nici astãzi nu este limpede dacã vina a fost a celor de sus, care au bombardat si alãturi de perimetrul ce li se indicase, sau a celor de jos, care n-au reusit sã degajeze rapid perimetrul de trupe si instalatii. Oricum, din acel moment, germanii nu mai dispuneau de forta necesarã de soc pentru a se lansa într-un atac decisiv asupra unei Capitale nãucite de bombardamentele anterioare si dezorientatã de o loviturã de stat despre care încã nu se stia spre ce orizont va împinge tara.
În ultima zi a lui august 1944 si în prima zi a lunii septembrie s-a efectuat si repatrierea prizonierilor americani si britanici detinuti de armata românã. Operatiunea s-a desfãsurat contracronometru, fiind mai mult decât necesar sã se încheie înainte ca lavina ruseascã sã ajungã la Bucuresti si sã se reverse peste întreaga Muntenie. Dorinta comandamentelor aliate ca acesti prizonieri sã nu fie „eliberati“ de sovietici era una imperativã. De ce? Pentru cã si americanii, si britanicii traversaserã si încã mai traversau experiente destul de triste si uneori de-a dreptul de neînteles, confruntându-se cu conceptia sovieticã relativã la statutul prizonierilor de rãzboi. Sovieticii nu semnaserã Conventia de la Geneva privind respectivul statut, la care aderase întreaga omenire civilizatã. Pentru cã, în conceptia reprezentantilor Moscovei, un prizonier de rãzboi era un nimic, un gunoi, un animal bun de batjocorit si de înhãmat la munci inumane, nici americanii si nici britanicii nu erau dispusi sã-i abandoneze pe prizonierii din România în mâinile armatelor ruse. Sovieticii mai „eliberaserã“ niste aviatori din tabãra anglo-saxonã, detinuti de germani în lagãre din Prusia Orientalã si din Guvernãmântul General al Poloniei, însã, ciudat, nu prea voiau sã-i repatrieze. Promiteau sã-i îndrume spre tãrile lor ba prin Vladivostok, ba prin Arhanghelsk, ba prin Odessa, dar chestiunea trena. Se comportau pur si simplu ca niste crabi, care însfãcaserã o pradã si nu se îndurau sã-i dea drumul din clesti. Stupefactia americanilor si britanicilor fatã de acest comportament aberant poate fi constatatã si în corespondenta lui Roosevelt si Churchill cu Stalin, din ultima fazã a celui de-al doilea rãzboi mondial.
În consecintã, la 31 august 1944, pe aerodromul de la Popesti-Leordeni au aterizat mai multe bombardiere de tip Liberator B 52, dezechipate de accesoriile necesare în raidurile de luptã si transformate în avioane cargou de transportat pasageri. La bordul lor se afla si o echipã specialã a OSS, condusã de maiorul Frank Wisner, devenit ulterior un personaj important în CIA: La rândul ei, Sectia a 7-a, legãturi cu armatele aliate, din Marele Stat Major român i-a scos pe prizonierii aliati de la Timisul de Jos din calea retragerii trupelor Wehrmachtului si, prin Pietrosita, i-a adus la Popesti-Leordeni si tot într-acolo au fost îndrumate si loturile de prizonieri de la Bragadiru, de la Ghencea, de la Spitalul Militar Regina Elisabeta, de la Malmaison si de la Regimentul 6 Mihai Viteazul. Unii dintre ei s-au oferit sã lupte alãturi de români împotriva germanilor, dar toti erau aviatori, nu dispuneau de o instructie temeinicã de infanterie si, în afarã de asta, habar nu aveau despre tehnicile germane de luptã si siretlicurile lor de rãzboi. În orice confruntare, ar fi fost victime sigure. Pe de altã parte, operatiunea aceasta de regrupare a fostilor captivi, în vederea repatrierii, nu a fost una dintre cele excesiv de usoare si dintr-un alt motiv. Practic, prizonierii aliati erau liberi de aproape o sãptãmânã si multi dintre ei, la ora aceea, chefuiau prin cârciumi si restaurante bucurestene, tinând pe genunchi fel de fel de femei de moravuri usoare. Dupã un an de prizonierat pentru unii, dupã luni sau sãptãmâni de prizonierat pentru altii, comportamentul lor era explicabil. Si Sectia a 7-a, legãturi cu armatele aliate, s-a trezit înaintea unei misiuni care a obligat-o la investigatii de-a dreptul politienesti. În cele din urmã, acei peste o mie de prizonieri aliati au ajuns toti la Popesti-Leordeni. Mai exact spus, aproape toti. Doi dintre ei, un american si un britanic, n-au rãspuns la apel si n-au mai plecat acasã. S-au lipit aici de niste românce,
s-au cãsãtorit si au continuat sã trãiascã în România pânã la adânci bãtrâneti, în ciuda regimului comunist si a vicisitudinilor traversate de tarã. Americanul, dupã numele de familie Warshawsky, s-a descurcat ca sofer de taxiuri. Celãlalt, britanicul, al cãrui nume real n-am reusit sã-l aflãm, în anii '70 era macaragiu la Santierul Naval din Galati. Probabil îsi schimbase identitatea.
Înainte de decolarea spre Foggia a ultimelor avioane americane de pe aerodromul din Popesti-Leordeni, de unul din ele s-a apropiat un ofiter român purtând douã valize de dimeniuni medii. Le-a înmânat fostilor prizonieri, le-a urat drum bun, i-a salutat si s-a retras în marginea pistei. Avioanele au decolat si fostii captivi au deschis valizele în discutie abia când au ajuns deasupra Mãrii Adriatice. În ele se aflau toatã valuta si monedele de aur ale celor cãzuti din cer, în raidurile din 1943 si 1944, rãmase în custodia autoritãtilor militare românesti care îi capturaserã. Era vorba despre dolari, lire si monede de aur cu care aviatorii aliati erau echipati înainte de raiduri, pentru a putea supravietui într-un teritoriu ostil, în caz de parasutare. Naivii din serviciile de resort aliate chiar îsi închipuiau cã tãranii români ar fi cãzut automat pe spate dacã li se arãta o bancnotã americanã sau englezeascã. Cu aurul era altceva. În sfârsit, în aceleasi valize se aflau si evidentele complete ale militarilor aliati cãrora li se retinuse temporar valuta si aurul. Acest episod apare în memoriile maiorului James Beane, fost captiv la cazarma Malmaison, memorii înregistrate pe bandã de magnetofon si pãstrate în fondul documentar al unui institut specializat al Universitãtii Stanford din California. Ne-au fost comunicate de istoricul Florin Constantiniu, cãruia îi multumim si pe aceastã cale pentru infinita lui amabilitate.
De ce sã n-o spunem?, acest ultim episod al contactelor dintre militarii români si anglo-saxoni, realizate înainte de instalarea la Bucuresti a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, dovedeste si altceva. Anume, cã România din anii ultimului rãzboi mondial, în ciuda marilor si gravelor erori comise de maresalul Ion Iliescu, a fost totusi altceva decât România din anii presedintiei lui Ion Iliescu, desfiguratã moral de sperturi, de spãgi si de coruptie endemicã.

[Victor]

Marshal Ion Iliescu? :shock: You probably mean Antonescu

[cipiamon]

these 3 milions lei payed corectors did theyr job :zzz:

[tarzy]

QUOTE

În consecintã, la 31 august 1944, pe aerodromul de la Popesti-Leordeni au aterizat mai multe bombardiere de tip Liberator B 52,

I didn't know that The 52 bomer was in services in '44.

[C-2]

Nobody knew,exept of the wroter of the article :laugh: :laugh:

[cipiamon]

istorie Epilog la un slogan din altã epocã: Vin americanii! (2)

Americanii au mai fost printre noi,
odatã ca niciodatã...



- Mihai Pelin
Când au ocupat Bucurestii, la sfârsitul lui august 1944, surpriza sovieticilor a fost perfectã. Alfred de Chastelain îsi luase zborul spre Istanbul si nu mai putea fi ajuns din urmã, spre a fi interogat ca la carte. Prizonierii americani si britanici erau în curs de evacuare spre Foggia, rusii nu-si mai puteau asuma eliberarea lor din captivitate, si operatiunea nu mai putea fi stãvilitã decât riscând coliziuni diplomatice grave între cei trei aliati. Si, colac peste pupãzã, între timp se mai întâmplase ceva ce le-a stârnit ocupantilor o mânie vecinã cu rabia: în jur de 30 de tone de documente din fostele sedii militare germane, sub comanda maiorului Frank Wisner, fuseserã îmbarcate în alte avioane americane aterizate la Popesti-Leordeni si transportate rapid spre Italia. Complicitatea autoritãtilor militare de la Bucuresti la aceastã afacere era evidentã, ofiteri din Sectia a 7-a, legãturi cu armatele aliate, îi indicaserã lui Frank Wisner unde sã caute, ei îi oferiserã autocamioanele necesare transportãrii documentelor la aerodrom, iar culanta românilor era explicabilã: decât sã le vadã în mâinile rusilor, era preferabil ca acele arhive sã ajungã la americani. Însã acum, dacã tot am intrat în NATO, ar fi cazul ca documentele respective sã ne fie restituite. Nu de alta, ci pentru a putea sã ne rescriem istoria în mai profundã cunostintã de cauzã.
În prima zi a lui septembrie 1944, ziarul Fapta anunta cã pilotul Constantin Bâzu Cantacuzino decolase din nou spre Foggia, la mansa aceluiasi Mustang dãruit de americani. Mai putin din ziare si mai mult din unele documente emise de Statul Major român al Aerului se întelege cã misiunea lui, de data aceasta, consta în a intra în contact cu comandamentul aliat din Bari, în vederea realizãrii unei colaborãri între aviatia americanã si cea românã. Românii ar fi fost interesati într-un sprijin aerian consistent în favoarea trupelor angajate în eliberarea Transilvaniei de Nord. Iar aliatii anglo-saxoni solicitau recunoasteri asupra teritoriului iugoslav, unde afluiau numeroase unitãti ale Wehrmachtului risipite pânã atunci în Balcani. Se temeau cã aceste unitãti, regrupându-se, ar fi putut debusa în Italia, spre a stopa ofensiva declansatã de generalul englez Harold Alexander. Misiunea printului Cantacuzino, unul dintre putinii ofiteri români de aviatie care vorbea perfect englezeste, nu a rãmas fãrã urmãri.
Peste numai douã-trei zile, în acelasi început de septembrie, a sosit la Bucuresti o delegatie a MAAF, comandamentul aliat al fortelor aeriene din Mediterana. Primii ofiteri români cu care a intrat în contact delegatia, ofiteri abilitati ca atare de Statul Major al Aerului, au fost cãpitanul Ion Ginga si sublocotenentii Matei Oroveanu si Dumitru Giurcãneanu. Apoi, peste alte douã-trei zile, a descins la Bucuresti însusi generalul de escadrã Ira C. Eacker, comandant sef al MAAF, contactele acestuia desfãsurându-se, fireste, la un nivel superior. Printre alti ofiteri americani si români implicati în aceste discutii puteau fi aflati locotenent colonelul Bradford McGill, seful grupului de analizã operationalã al delegatiei americane, cãpitanul Beverly Bowie, sosit la Bucuresti împreunã cu Frank Wisner, si cãpitanul Titus Ceausu, sef de birou în Sectia 2 informatii din Statul Major al Aerului. Sã-i retinem si acestuia numele. Pentru colaborarea lui cu americanii, angajatã în beneficiul tuturor aliatilor antinazisti, va plãti mai târziu cum nu merita.
Ordinul de operatii pentru efectuarea primei recunoasteri în spatiile iugoslave si ale Ungariei de sud a fost emis în seara zilei de 7 septembrie 1944 si era adresat Escadrilei 2 recunoastere îndepãrtatã, dizlocatã în urmã cu câteva zile pe un aerodrom din sudul Ardealului. Interesau prezenta si miscãrile inamicului de pe urmãtoarele axe: Biserica Albã - Vârset - Belgrad si Szeged - Makó. A plecat în misiune un echipaj comandat de cãpitanul Ilie Teodorescu, al cãrui avion, un Heinkel 111, bombardier adaptat pentru recunoasteri, datoritã cupolei de plexiglas din botul fuselajului suplu, a fost avariat de artileria antiaerianã germanã la sud de Belgrad si a revenit în spatiul aerian românesc cu rãniti la bord. Cãpitanul Ilie Teodorescu însusi a fost rãnit, dictându-si informatiile recoltate în timp ce era pansat. Misiunea fusese totusi îndeplinitã si americanilor li
s-au oferit urmãtoarele date, ce prezentau interes pentru ei: 300 vagoane cu material militar stationau la Biserica Albã; alte 400 vagoane la Pancevo; 20 avioane erau parcate pe un aerodrom de la nord de Pancevo si 18 nave se aflau în portul aceleiasi localitãti; la Belgrad mai existau numai douã poduri intacte care traversau Dunãrea, iar în port erau concentrate în jur de 70 nave; pe aerodromul Zemun, nu departe de Belgrad, stationau 34 avioane, dintre care trei Messerschmitt 323 Gigant; 500 vagoane cu material militar erau concentrate în triajul gãrii din Szeged. În general, apãrarea antiaerianã era slabã, cu exceptia zonei Belgrad, unde avionul de recunoastere românesc fusese de altfel avariat. Toate aceste date au fost predate de cãpitanul Titus Ceausu lui Beverly Bowie, care le-a transmis în Italia cu un avion curier decolat de la Popesti-Leordeni. Împotriva obiectivelor enumerate, MAAF a efectuat în zilele urmãtoare peste 2000 de iesiri avion. Dacã avem în vedere cã erau în discutie iesiri de avioane cvadrimotoare cu sase tone de bombe la bord, putem aprecia si ravagiile provocate la sol.
În septembrie 1944, în afarã de comisia pentru repatrierea fostilor prizonieri de rãzboi si misiunea aerianã evocatã de noi, americanii au fãcut sã parvinã în România si o echipã de cercetãri tehnico-tactice, condusã de colonelul Crowne. În subordinea colonelului Crowne se aflau, între altii, maiorul Grunder, cãpitanii Hovy si Harley si locotenentii Wallis si Blumensheim. Tuturor le revenea sarcina destul de dificilã de a dezlega un veritabil mister. În raidurile efectuate deasupra Germaniei, în ciuda faptului cã escadrele aliate întâmpinau o formidabilã concentrare de mijloace de luptã antiaeriene, terestre si volante, americanii pierdeau în medie 3,5 la sutã din numãrul aparatelor angajate. În schimb, deasupra României, procentul pierderilor se ridicase sistematic la 7 la sutã. Altfel spus, deasupra României, americanii pierduserã un numãr dublu de aparate per raid si era cât se putea de normal sã încerce sã limpezeascã ceea ce reprezenta pentru ei o mare enigmã. Ce se întâmplase, de fapt, deasupra României, si mai ales deasupra Ploiestilor si Bucurestilor?
Pe lângã echipa americanã de cercetãri tehnico-tactice, Sectia a 2-a informatii a Marelui Stat Major l-a atasat pe cãpitanul Arthur Holban, bun cunoscãtor de limbã englezã. De asemenea, generalul Gheorghe Pârvulescu si colonelul Ioan Rudeanu, comandantii brigãzilor 3 si, respectiv, 4 de artilerie antiaerianã, au pus la dispozitia misiunii toate datele necesare si i-au înlesnit toate investigatiile. Colaborarea ofiterilor români si americani, conform aprecierii celor din urmã, a decurs „într-o atmosferã de exemplarã camaraderie, într-un spirit de pregnantã sinceritate“ si într-un ritm alert, marcat de un pragmatism explicabil. Rãzboiul nu se încheiase. Raidurile aliate asupra Germaniei continuau si toate datele care ar fi contribuit la reducerea pierderilor erau deosebit de pretioase. În consecintã, au fost comparate obiectivele atinse de bombe cu obiectivele înscrise în ordinele de operatii încredintate escadrelor si a fost studiat efectul bombardamentelor asupra rafinãriilor. S-au numãrat bombele explodate si bombele neexplodate. Au fost comparate amplasamentele reale ale bateriilor românesti si germane de artilerie antiaerianã cu amplasamentele prezumate dupã fotografiile rezultate din recunoasteri. S-a evaluat eficacitatea metodelor de prealarmare si alarmare, precum si a modalitãtilor de transmitere a ordinelor de tragere la baterii. S-au efectuat trageri demonstrative, simulându-se conditii reale de luptã. Într-o bunã mãsurã, rezultatele tuturor acestor investigatii amãnuntite, operate de specialisti ai domeniului, au reprezentat o surprizã de proportii pentru americani.
Curba descresterii productiei de petrol si derivate din petrol, în schelele si rafinãriile afectate de bombardamente, era mult mai putin semnificativã decât îsi închipuiau aliatii. Cauzele multiple ale acestei situatii erau uneori de-a dreptul paradoxale. Recunoasterile aeriene nu furnizau date concludente comandamentelor americane si britanice, fotografiile rezultate din ele fiind defectuos interpretate, iar bombardamentul de la 1 august 1943 fusese angajat de-a dreptul orbeste, fãrã a se efectua vreo recunoastere aerianã prealabilã, reperele oferite pilotilor fiind niste simple fotografii din anii '30, dinainte de izbucnirea rãzboiului. Adicã nimic. În mod normal, cei ce pregãtiserã raidul s-ar fi cuvenit sã fie tradusi în fata unui tribunal militar. „Camuflaje false - mentiona raportul cãpitanului Arthur Holban - erau luate drept amplasamente reale, iar bateriile reale, abil camuflate, nu figurau în planurile de operatii.“ În unele cazuri, peste 50 la sutã din bombele lansate asupra obiectivelor nu explodaserã. La 18 august 1944, din cele 39 bombe cãzute în incinta rafinãriilor Societãtii Româno-Americanã, numai 19 au explodat. Explicatia nu putea fi decât una singurã si a fost oferitã americanilor chiar de studiul materialului neeclatat: sub imperiul emotiei firesti provocate de traversarea tragerilor de baraj antiaeriene extrem de puternice, armurierii de la bordul avioanelor se zãpãceau si uitau pur si simplu sã elibereze dispozitivele de sigurantã ale bombelor. Si bombardamentele se transformau într-o aruncare de bolovani. Unele bombe nici nu puteau fi largate la timp: datoritã altitudinii la care evoluau escadrele, care depãsea uneori 7000 m, depunerile de ghiatã blocau dispozitivele prin care erau agãtate în calele aparatelor.
Nu mai putin surprinzãtoare au fost si concluziile deduse de ofiterii americani din colocviile prelungite cu artileristii români. În primul rând, cercetãrile au avut în vedere eficacitatea aparatelor germane de detectare de la distantã Freya, Würzburg si Nürnberg, ca si a dispozitivului adiacent Wüzlaus. Desi escadrele americane si britanice se apropiau de obiective lansând valuri masive de foite de staniol, menite sã deruteze detectia, trucul nu era deosebit de eficient. În perdelele de foite de staniol se iveau mereu goluri mari si tocmai prin aceste goluri era detectatã distanta de la baterii la bombardiere, în functie de care tirul era reglat automat. Pe de altã parte, perdelele de foite de staniol nu izbuteau sã mascheze aparatele din vârful formatiilor. Vizând aceste avioane, artileristii români obtineau fãrã nici o dificultate si altitudinea valurilor de bombardiere din spatele lor. Pornind de la aceste constatãri, într-un timp record, americanii au izbutit sã fabrice instalatii capabile sã asigure o rãspândire egalã a pachetelor de staniol în vãzduh. De asemenea, din septembrie 1944, aparatele din vârful escadrelor aliate au primit ordinul de a zbura la înãltimi diferite în raport cu formatiile din spatele lor.
Apoi, artileristii români au întors rationamentul pe dos si au mãrturisit interlocutorilor lor, cu modestie, cã cele mai bune rezultate, de fapt, le-au obtinut prin trageri directe, cu tintele la vedere. Instinctul lor de fii ai unui poopor de agricultori si pãstori, de pescari si vânãtori, functiona mai acut când tinta putea fi vãzutã cu ochiul liber. Aparatele de detectie le consideraserã mereu niste jucãrii de prisos. Din acest punct de vedere, demonstratiile practice ale artileristilor români au dezvãluit destule ofiterilor din subordinea colonelului Crowne. Datoritã faptului cã bombardierele americane obisnuiau sã se apropie de obiectiv mereu din aceeasi directie, traversând îndeobste Oltenia si piemontul meridional al Carpatilor, bateriile de artilerie antiaerianã de la sol si-au schimbat în mod corespunzãtor amplasamentele si au sfârsit prin a obtine, treptat, unghiuri de tragere tot mai favorabile si concentrãri ale puterii de foc tot mai eficiente. Nu era lipsitã de interes si o altã constatare: cu tunurile Acht und Acht, de 88 mm, artileristii români puteau sã obtinã o cadentã a focului de o loviturã la fiecare cinci secunde. În timp ce recordul oficial al artileriei antiaeriene americane, pentru tunurile aproximativ echivalente de 90 mm, era de o loviturã la sase secunde si jumãtate. Diferenta nu era mare, era decisivã. „În mod deosebit - mentiona în final raportul amintit al cãpitanului Arthur Holban -, comisia americanã a admirat pregãtirea si disciplina ofiterilor si tunarilor români, cu totul exceptionale sub foc.“
Nu numai artileristii români îi interesau pe americani, ci si pilotii Corpului Aerian Român, cu deosebire cei din grupurile de vânãtoare care apãrau teritoriul tãrii. Totusi, la 1 august 1943, aviatia americanã suferise deasupra Câmpinei si Ploiestilor cea mai dureroasã înfrângere în bãtãliile aeriene din al doilea rãzboi mondial. În total, în raidurile din 1943 si 1944, în România fuseserã doborâte în jur de 400 bombardiere cvadrimotoare sau bimotoare grele de tip Consolidated Liberator B 24, Lancaster si Flying Fortress si aproape o sutã de bombardiere în picaj usoare Lightning si avioane de vânãtoare de însotire Mustang. O contributie importantã la acest palmares au avut-o si pilotii români, asupra abilitãtii si cavalerismului cãrora depuseserã mãrturii valide chiar participantii la raidurile asupra Bucurestilor si instalatiilor petrolifere de pe Valea Prahovei. Nu întâmplãtor, unora dintre ei li s-a propus sã se angajeze în armata americanã a aerului, cu solde si drepturi egale cu acelea ale aviatorilor de peste Ocean. Din pãcate, datoritã unui tip anume de neîncredere, nu ar fi fost destinati sã lupte împotriva germanilor. Oferta viza transferul lor pe teatrul de operatiuni din Pacific si lãsa si impresia unei invitatii la un soi de mercenariat strãin de mentalitãtile de pe aceste meleaguri. Astfel încât propunerea americanilor a lovit în gol. Asta nu însemna cã românii au fost absenti din luptele cu japonezii. Alexander Vraciu, nãscut la Chicago, în 1918, într-o familie de emigranti ardeleni si înrolat în aviatia americanã îmbarcatã pe portavioane, a obtinut în confruntãrile de la antipod 40 de victorii: 19 avioane japoneze doborâte si 21 distruse la sol. Dupã încheierea rãzboiului, când a revenit la Chicago, serbãrile organizate de primãrie în onoarea lui au durat trei zile întregi.
În schimb, autoritãtile militare românesti le-au permis ofiterilor americani sã pãtrundã în cantonamentele prizonierilor germani capturati în consecinta evenimentelor de la 23 august 1944 si sã recupereze dintre captivi specialisti în radarele de tip Freya si Würzburg, întreaga echipã care încadrase filiala companiei Lufthansa de la Bucuresti si diverse auxiliare din diferite comandamente germane - secretare, telegrafiste, telefoniste etc. -, care stãpâneau în egalã mãsurã limba germanã si limba englezã. Si nu a fost vorba despre un numãr retrâns de persoane. Evident, chestiunea ar fi putut reprezenta o încãlcare flagrantã a prevederilor Conventiei de la Geneva referitoare la tratamentul prizonierilor de rãzboi, dar asta numai în cazul când operatiunea s-ar fi desfãsurat fãrã acordul celor selectionati de americani. Însã acest acord chiar a existat. Germanii, indiferent de rangul lor militar, preferau sã fie transferati sub jurisdictie americanã decât sã ajungã în Gulagul sovietic. Fatã de o singurã categorie de prizonieri s-au arãtat americanii indiferenti: fatã de cetãtenii americani înrolati voluntar în Wehrmacht. Pãrea sã fie de necrezut, dar au existat si asemenea specimene.
Treptat, monitorizând toate aceste contacte, colaborãri si întelegeri realizate mai mult sau mai putin la vedere, vectorii NKVD de la Bucuresti au intrat în alertã. Si autoritãtile militare sovietice de ocupatie au sfârsit prin a impune sistarea relatiilor în discutie. Dupã un tipic caracteristic pentru enigmaticul suflet slav: pe de o parte, spre americani rusii zâmbeau ca si cum ar fi avut o sutã de dinti în gurã, iar pe de altã parte, la Marele Stat Major român, bãteau violent cu pumnul în masã. Din ordinul lor, vor fi schimbati din functie, curând, si colonelul Alexandru Popescu, seful Sectiei de prizonieri din Ministerul Apãrãrii Nationale, si colonelul Aurel Runceanu, seful Sectiei 2 informatii din MStM. Cu toate acestea, nimeni nu-si închipuia spre ce curs nefericit vor fi abãtute evenimentele ulterioare. La Bucuresti, în anumite segmente ale autoritãtilor si ale opiniei publice se instalase un aer de euforie pe care nimic nu pãrea s-o dezmintã. Nici mãcar semnele certe ale fragilitãtii acestei euforii. Primele elemente ale misiunilor militare anglo-saxone erau încartiruite la Hotelul Ambasador, fost hotel al Misiunii Militare Germane. În sala de conferinte a Fundatiei „Dalles“ rulau filme de genul The Lady in the Dark si Buffalo Bill, oferite de serviciile culturale ale armatei americane. Rula pe ecrane si filmul Pe aripile vântului, achizitionat de la Istanbul, în 1943, din dispozitia lui Mihai Antonescu. Jurnalele de actualitãti din cinematografe prezentau documentare privind intrarea trupelor aliate în Roma. Rând pe rând, reveneau în România personaje asemeni americanului Frank Stevens, fost presedinte al Asociatiei Presei Strãine de la Bucuresti sau britanicului Archibald Gibson, fost timp de o duzinã de ani corespondent al cotidianului londonez The Times si membru al antenei Intelligence Service din zona balcanicã. Nu mai erau civili. De data aceasta, purtau uniforma armatelor din tãrile lor. În sfârsit, la 26 septembrie 1944 a aterizat pe aerodromul de la Popesti-Leordeni un contingent mai masiv al viitoarei Misiuni Militare Britanice. Printre ofiterii debarcati din avioane se afla si locotenent colonelul Alfred de Chastelain. Însã sovieticii nu au fost de acord cu includerea lui în Comisia Aliatã de Control pentru România. Nu stim cum si-au explicat obiectia, dar aceastã obiectie a existat si a produs efectele dorite de rusi. Adicã si americanii si britanicii au cedat si, de acum înainte, vor ceda permanent, pas cu pas.
Când Comisia Aliatã de Control pentru România a fost formatã si a început sã lucreze avea la vârf urmãtoarea compunere: presedinte - generalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului II ucrainean; vicepresedinti - generalii V. P. Vinogradov, din partea sovieticilor si Cortlandt Van Rensselaer Schuyler din partea americanilor si vice-maresalul Donald Stevenson din partea britanicilor. De la un timp, relatiile ultimilor doi cu românii se vor rezuma la un rol pur si simplu decorativ. Fondul relatiilor cu aliatii învingãtori în al doilea rãzboi mondial va fi lãsat la discretia rusilor.

(Datele de mai sus au fost extrase din documente emise de Serviciul Special de Informatii, Sectia 2 informatii din Statul Major al Aerului si Sectia 2 informatii a Marelui Stat Major.)