Group: Members
Posts: 159
Member No.: 3290
Joined: April 19, 2012
QUOTE
Well PaulC, if you pretend you're objective, you will easily see that in this table: Strength of the 2nd Mechanised Corps on June 22 and on Aug. 1 , 1941 tanks endowment with the 11th Tank Division is almost the same (have 4 T-34 tanks less) with that of 20 July 1941! The Division who suffered some losses seem to be the 16th Tank Division (who have 23 tanks less) so, what are you talking about?
You're mixing figures, I suggest before you attempt to rebut me get your facts straight.
The no of tanks in all 3 divisions is vastly different for June 22, July 20 and Aug 1st.
For the 11th tank division we had : -june 22 - 10KV and 50 T34s, 120BTs -july 20 - 10KVs and 46 t34s, 120BTs -Aug 1st - 1KV, 18 T34s, 15 BTs
How they are almost the same is beyond my comprehension. Somehow, between June 22 and July 20th the 2nd mechanized corp moved over 500km if we look at the places it went through and IT LOST NO SINGLE BT or KV tank. The other 2 units had combat related losses. Reliability was top notch and this is the same story we had in Spain, Mongolia and Finland.
If the soviet tanks were to blame for something, it was never their reliability. That's a BS myth propagated for decades to stick in people's head for centuries and it appears to be working. Both German and Romanian soldiers praised the soviet equipment. They never disparaged it. They said lots of things about the soldiers or the leadership, but never ridiculed the equipment. And that says something.
From July 20 to Aug 7, the 2nd mech corp is destroyed trying to maintain an escape route from the Uman pocket.
QUOTE
The 2nd Mechanized Corps was removed from battlefield according to this source in 10 July 1941 after 9 DAYS OF COMBAT? And after 9 DAYS OF COMBAT the 11th Tank Division have 83% of his light tanks (BT-7 and even BT-7M) unoperable? And we speak here about the only tank division from the SUPER SHOCK 9TH ARMY who had T-34 medium and KV-1 heavy tanks!
Actually not.
-june 22 - 10KV and 50 T34s, 120BTs -july 20 - 10KVs and 46 t34s, 120BTs
Like I've said, you have a problem with numbers. The 11th tank division maintained its forces until July 20. Had 80% of the BTs been unoperable they would have been abandoned. Between July 12 and July 20, the 11th tank division traveled a few hundred km, from the Dniester to the Uman region. If the BTs were inoperable, they would have been ABANDONED.
QUOTE
You have left silent? Helloo! The army who was supposed to conquer Romania and the Balkans have his best tank division in this situation? Sure you have every right to contest this source but...it fits very well into the overall picture of the eastern front in summer 1941!
What I see is this : -before being engaged in serious battles the 11th kept cohesion and traveled with almost no losses in the general confusion and contradicting orders -once engaged in battle it was quickly shattered in the Uman pocket, trying to keep the escape routes open, being encircled themselves
If anything, reliability doesn't appear to be an issue.
QUOTE
The degree of operability of a tank is directly related to those who handle him, the mechanics, the technicians, the engineers... and is more than likely that technical problems of the BT fast tanks were earlier then 2nd July 1941 when they enter combat! I also have informations that the 2nd Mech Corps had mostly BT-7 and even BT-7M but this fact says nothing by itself!
So your whole argument boils down to the premise that the soviets were incompetent fools that didn't know to service their tanks ?
As for the BT tanks, by your own link, almost half of them were BT7M which were almost new.
Group: Members
Posts: 159
Member No.: 3290
Joined: April 19, 2012
I'll quote an interesting chapter from the start of the war, it's taken from the Last Republic, chapter 14 :
QUOTE
Capitolul 14 DE CE TOVARĂŞUL STALIN NU L-A ÎMPUŞCAT PE TOVARĂŞUL KUDRIAVŢEV?
Vom duce un război ofensiv, mutându-l pe teritoriul inamicului. Regulamentul Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor 1941, p. 9
Până în secolul 20, locul comandantului de baterii în luptă era pe poziţiile bateriei sale. Unde altundeva? Vă amintiţi bateria căpitanului Tuşin, personajul lui Lev Tolstoi? La începutul secolului douăzeci însă, artileria terestră a statelor înaintate din punct de vedere militar şi-a însuşit tragerea de pe poziţii asupra ţintelor invizibile. Aceasta se numeşte tragerea de pe poziţii ascunse. Procedeul a devenit fundamental. El a dat posibilitatea ca bateriile de artilerie să fie camuflate în teren, în spatele construcţiilor, arborilor, în ascunzători artificiale sau naturale sau pur şi simplu dincolo de linia orizontului, în acest fel, ele au putut fi mai greu depistate şi distruse. O baterie ascunsă este însă oarbă: trăgătorii nu văd ţinta. De aceea, în cazul tragerii de pe poziţii ascunse, locul comandantului de baterie este acolo de unde poate vedea inamicul. Punctul de comandă al bateriei a început să fie mutat în faţă şi lateral, la mulţi kilometri de poziţia de tragere. De acolo, comandantul bateriei vede ţinta şi transmite indicaţii unde şi cum să se tragă. Fiecare dintre noi s-a jucat în copilărie de-a „vaporul scufundat": se trasează o schiţă cu coordonate şi se trage asupra ei: A-l, B-2 etc. La fel se procedează şi în artilerie: comandantul bateriei, care vede inamicul, are o hartă, ofiţerul de la baterie are altă hartă. Acesta din urmă (de obicei comandantul primului pluton de tragere) nu vede inamicul. Comandantul dă dispoziţii de departe, ofiţerul mai mare în grad repetă comanda la baterie, iar bateria îndeplineşte ordinul. Comandă de la distanţă, cum s-ar spune. Aceasta în principiu, în practică, viitorii ofiţeri--artilerişti au nevoie de trei-patru ani ca să înveţe matematică, topografie, balistică, meteorologie şi alte ştiinţe, pentru a-şi însuşi bazele elementare ale tragerii de pe poziţii ascunse. O astfel de operaţiune cere pricepere, deprinderi, instrumente sofisticate, calcule complicate, ' transmisiuni bine puse la punct şi date topografice amănunţite.
Am făcut toată această introducere lungă pentru a explica faptul că folosirea artileriei nu este posibilă fără hărţi topografice, la fel cum nu te poţi juca de-a lupta navală fără reţeaua de coordonate. Fiecare baterie trebuie să aibă două complete de hărţi topografice: la comandantul bateriei, care vede inamicul, şi la ofiţerul de baterie, care nu-l vede. Există şi posibilitatea unei trageri fără hărţi topografice de pe poziţii ascunse, însă eficacitatea tragerii de artilerie se diminuează considerabil. Artileria fără hărţi este ca automobilul fără motor; poate fi remorcat şi atât! Aşadar: este de dorit ca fiecare baterie să aibă două completuri de hărţi topografice, în cel mai rău caz în cel mai bun caz, şi comandantul unităţii trebuie Să aibă un complet, şi comandantul celei de a doua unităţi de tragere, şi cercetaşii din avangardă, şi specialiştii care face calculele, şi cei din recunoaşterea de artilerie, şi comandantul grupei de transport al artileriei. Dacă, de exemplu, comandantul grupei de aprovizionare cu proiectile nu are hărţi, proiectilele nu vor putea fi transportate unde trebuie, şi atunci cui vor mai folosi tunurile ? Artileria este ca o orchestră. Există solo-uri de baterii, dar de cele mai multe ori bateriile interpretează în duet, trio, cvartet... Pentru dirijarea focului la două-trei baterii, comandantul divizionului trebuie să aibă hartă, la fel locţiitorul său, şeful de stat-major, iar în subordinea fiecăruia se află o baterie proprie, o unitate de cercetare de artilerie. Tuturor le trebuie hărţi, aşa cum le trebuie note orchestranţilor şi dirijorului.
Având în vedere toate acestea, să ne întoarcem la 13 iunie 1941. Sub acoperirea Comunicatului TASS, trupele sovietice, numărând milioane, se îndreptau spre graniţele occidentale. Mii de trenuri militare din Extremul Orient şi până la Brest au împânzit reţeaua feroviară, paralizând orice alt transport, în timpul nopţii, diviziile, corpurile de armată şi armatele erau transportate în secret în pădurile din preajma frontierei. Comandanţii sovietici nu ştiu deocamdată ce vor avea de făcut. Fiecare nu-şi vede decât de propria companie, baterie, batalion, divizie, regiment, brigadă, divizion, corp de armată, armată, dar nu-şi imaginează întreaga adâncime şi anvergură a planului lui Stalin. Şi iată că aici îi prinde înfricoşătoarea veste: Hitler a dat prima lovitură, începând prin surprindere un război preventiv. Iată un tablou tipic al zilei de 22 iunie: în pădurile din Bielorusia debarcă armata 22, transferată în secret din Ural. Ca mai toate celelalte armate sovietice, se pregătea de invazie. Acum însă, i se dă o misiune neaşteptată şi absolut neobişnuită: să se pregătească de apărare şi de contraatacuri pe propriul teritoriu. Actualul general-locotenent N.I. Biriukov era pe atunci general--maior şi comanda divizia 186 infanterie din corpul de armată 62 al armatei 22. Iată ce spune: „Unicul exemplar de hartă, pe care am reuşit să-l obţin cu rugăminţi de la şeful de stat-major al corpului de armată 21 mecanizat, mi-a fost luat de comandantul corpului nostru de armată, generalul-maior I.P. Karmanov" (V.I.J., 1962, nr. 4, p. 82). Divizia avea 13.000 soldaţi, sergenţi şi ofiţeri, 144 tunuri, 154 aruncătoare de mine, 558 mitraliere, 13 maşini blindate, 16 tancuri amfibie, 99 tractoare, 558 automobile, 3.000 de cai şi... nici o hartă. Generalul Biriukov a obţinut cu rugăminţi o hartă de la vecini, însă comandantul său i-a luat-o. Relaţiile dintre generalii sovietici erau ca acelea dintr-un lagăr de concentrare stalinist. Apropo, Karmanov, cel care a luat harta, abia fusese scos din închisoare, iar întreaga armată 22 din Ural este completată din belşug cu un „contingent special" - deţinuţi din lagărele Uralului. În cazul dat, generalul Biriukov a manifestat o naivitate de neiertat: dacă ai o hartă, n-o arăta nimănui, nici măcar comandantului tău, fiindcă ţi-o confiscă, ţi-o sechestrează, ţi-o pune la popreală. Să nu-l invidiem însă nici pe cel care a luat harta: el comandă corpul de armată 62 infan¬terie, iar acesta are trei divizii (153, 174 şi 186), două regimente de artilerie independente, un divizion de artilerie antiaeriană, un batalion de transmisiuni şi un batalion de pionieri, un detaşament de aviaţie. Corpul de infanterie are 50.000 soldaţi şi ofiţeri şi este format din 17 regimente, din care opt de artilerie. Deţine 966 tunuri şi aruncătoare de mine. Ştim deja câte complete de hărţi trebuie la o baterie, însă în corpul de armată nu este o singură baterie, ci 173 baterii de artilerie şi aruncătoare de mine (inclusiv bateriile de comandă). Pentru corectarea focului artileriei, fiecare corp de infanterie are aviaţie proprie. Numai că unde să zboare avioanele fără hărţi şi cum să corecteze ele focul bateriei? Şi nu numai artileria are nevoie de hărţi. Au nevoie şi infanteriştii şi geniştii, şi cei din spatele frontului. Dacă artileriştilor li se dau hărţi, iar infante¬riştilor nu, atunci cum să-şi organizeze acţiunile comune? Nici statele-majore ale batalioanelor, regimentelor şi divi¬ziilor nu pot lucra fără hărţi. Divizia 186 infanterie şi corpul 62 infanterie constituie doar un exemplu. Corpul 21 mecanizat este în aceeaşi situaţie. Corpul era comandat de generalul-maior D.D. Lebiuşenko, un om cu suflet deosebit. Ajutorul reciproc dat în luptă este principiul fundamental al tovărăşiei de arme şi în decursul războ¬iului, generalul Lebiuşenko a fost unul din partizanii cei mai înfocaţi ai acestui principiu. A terminat războiul ca general-colonel, comandant al armatei 4 de gardă tancuri. În toate posturile, în toate situaţiile, Lebiuşenko şi-a susţinut vecinii cu foc, prin atacuri îndrăzneţe, prin manevre impetuoase. Şi dacă la începutul războiului generalul Biriukov a fost silit să ceară de la generalul Lebiuşenko hărţi şi a primit doar una, se vede că nici lui Dmitri Danilovici Lebiuşenko de la corpul 21 mecanizat nu-i prisoseau hărţile. Însă nu este vorba doar de divizii şi de corpuri de armată, ci chiar de armate: al doilea eşalon strategic, având în componenţă şapte armate şi multe corpuri de armată independente a rămas fără hărţi. Eşalonul strategic 1 (cincisprezece armate de invazie şi zeci de corpuri de armată şi divizii independente) nu are hărţi. În spatele acestora se află desfăşurate Eşaloanele trei şi patru, dar este imposibil să fie comandate: nici ele nu au după ce se orienta. Iată un exemplu despre situaţia din primul eşalon strategic al trupelor sovietice. Martor este generalul-maior D.I. Osadci. Pe atunci era locotenent-major, comandant al unei companii de tancuri din regimentul 3 tancuri al diviziei 2 mecanizate din corpul 3 mecanizat, ce aparţinea de armata 11 de pe Frontul de nord-vest. Se afla în Lituania. Înainte de război s-a dat alarma de luptă, iar divizia a fost mutată în pădurile din apropierea frontierei. Tancurile KV-2 au fost încărcate cu obuze antibeton. Logic: în faţă se află Prusia Orientală, pe teritoriul acesteia sânt sute de dispozitive defensive din beton armat; ele trebuiesc sparte. Războiul însă n-a început aşa cum era planificat: obuzelor antibeton nu le-a mai fost dat să distrugă brâul de fortificaţii. A fost nevoie să se lupte pe propriul teritoriu, să apere ţara. Acum a apărut problema: comandanţii n-au hărţi topografice. Articolul generalului Osadci este foarte scurt, dar aminteşte de câteva ori despre absenţa hărţilor (V.I.J., 1988, nr. 6, pp: 52-54). Din documentele vremii rezultă că nu numai divizia 2 tancuri n-avea hărţi, ci şi toate celelalte divizii de tancuri. La 5 august 1941, adjunctul comandantului trupelor de tancuri şi blindate din Armata Roşie, generalul-maior V.T. Volski, a trimis adjunctului Comisarului poporului pentru apărare, general-locotenent al trupelor de tancuri I.N. Fedorenko, un raport despre folosirea trupelor sovietice de tancuri în primele zile ale războiului. Printre concluzii: „Corpul de comandă n-a avut hărţi, ceea ce a dus la faptul că unele tancuri, şi chiar subunităţi întregi s-au rătăcit" (ŢAMO, Fondul 38, Opis 11.360, Dosar 2, p. 13). Alt martor de rang superior - F.I. Golikov. Înainte de război era şef al GRU, la sfârşitul războiului - adjunct al Comisarului poporului pentru apărare (adică locţiitor al lui Stalin), după război - Mareşal al Uniunii Sovietice. În noiembrie 1941, Golikov era general-locotenent şi comanda armata 10. Armata Roşie permanentă pierise deja. Ina¬micul era ţinut la porţile Moscovei de ceea ce mai rămă¬sese din Eşalonul 3 strategic, iar Stalin formase în secret zece armate din rezervişti fără şcoală, pregătind o contra¬ofensivă. Dar problema rămâne: „Aveam doar două hărţi. Una se afla la mine, alta la şeful marelui-stat major al armatei." (V.I.J., 1966, nr. 5, p. 74). În noiembrie 1941, armata 10 a lui Golikov avea peste 100.000 soldaţi. Două hărţi la 100.000 de soldaţi. Proporţia este la fel ca în corpul 62 infanterie din armata 22: o hartă la 50.000 de soldaţi şi comandanţi. Din declaraţiile mareşalului rezultă că la secţia operativă a statului-major al armatei 10 (secţie care se ocupă cu planificarea acţiunilor de luptă) nu există hărţi. Nici una. La secţia de recunoaştere de la statul-major al aceleiaşi armate nu există hărţi. Şeful spatelui frontului n-are nici el. Şi nu este vorba de un stat-major de divizie. Este vorba de un stat major de armată. Mergi şi luptă, doar dacă şeful secţiei operative desenează planul operaţiunii pe o hârtiuţă, nu pe hartă! Este ca şi cum un chirurg ar opera nu cu instrumente specifice, ci cu o furculiţă şi cu un cuţit de bucătărie. Dar să admitem că au încropit un plan pe o hârtiuţă. Cum va ajunge aceasta la comandanţii din subordine ? Să le arăţi cu degetul? Generalii de rang inferior şi statele lor majore n-au hărţi. Cum va trage artileria? În armata 10, ca şi în oricare alta, sânt sute de baterii de artilerie şi de aruncătoare de mine. Cum să le dirijezi focul? Este imposibil. Cum să aprovizionezi diviziile, dacă nu poţi să le arăţi celor din spatele frontului poziţia lor? Cum să organizezi colaborarea cu aviaţia? Cum să organizezi recunoaşterea? Dacă primeşti informaţii de la partizani privind poziţia inamicului, ce să faci cu aceste informaţii? Să le notezi pe un petec de hârtie? În arhiva personală am peste trei sute de mărturii despre nevoia imperioasă de hărţi. Martorii sânt ofiţeri, generali, mareşali. Cred că patru exemple sânt de ajuns. Dacă nu, pot continua. Lipsa hărţilor în subunităţi, unităţi şi mari unităţi ale Armatei Roşii a avut consecinţe catastrofale. Conducerea trupelor este imposibilă fără ele. Oricum aţi înarma divi¬ziile, oricât de încercaţi ar fi comandanţii, oricât de viteji ar fi soldaţii, acestea sânt ca nişte turme fără stăpân dacă nu au hărţi. Divizia este înfrântă fără glorie şi deschide calea inamicului în spatele frontului, unde sânt alte divizii, puternice dar dezorientate, şi de aceea neputincioase. Artileria de campanie sovietică avea cele mai bune tunuri din lume, iar ca număr Armata Roşie depăşea toate armatele lumii luate la un loc. Această putere nu a putut fi însă folosită în primele luni ale războiului din cauza lipsei hărţilor. Infanteria, dezorientată şi nesusţinută de artilerie, s-a retras, descoperind frontul; a lăsat astfel în mâna inamicului şi punctele de comandă, şi rezervele strategice, şi aerodromurile de la frontieră şi artileria care este vulnerabilă fără acoperire de infanterie. Fără hărţi, tancurile s-au rătăcit... ceea ce a însemnat sfârşitul armatei active, permanente, iar statul a pierdut partea cea mai bună a industriei militare. Rezultă că Hitler avea armată permanentă, rezervişti, industrie militară, iar Stalin n-avea nici armată permanentă, nici industrie militară. Avea doar rezervişti care trebuiau încorporaţi, pregătiţi, echipaţi, în acest scop înfiinţându-se în Ural şi în Siberia noi centre de industrie militară. Aici trebuie căutat răspunsul la întrebarea de ce Armata Roşie a reuşit să ajungă numai până la Oder, Dunăre şi Elba: începutul catastrofal al războiului a însemnat şi sfârşitul său catastrofal. Se înţelege, rezerviştii sovietici au avut suficientă forţă ca să frângă coloana vertebrală a armatei germane permanente şi pe rezerviştii germani, aprovizionaţi de industria întregii Europe. Stalin însă n-a reuşit să cucerească în Europa aproape nimic. Este de mirare că nici un istoric al Kremlinului n-a acordat atenţie problemei lipsei hărţilor ca fiind cauza înfrângerilor Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial. Ştiinţa istorică oficială a ocolit o dovadă atât de interesantă. Iar dacă vreun istoric de la Kremlin şi-ar aminti totuşi despre hărţi, sânt convins că ar folosi acest fapt ca mărturie a „nepregătirii" lui Stalin de război. Nu ne vom grăbi cu concluziile. Să vedem mai întâi numele celor care răspundeau în Armata Roşie de asigurarea cu hărţi topografice. Numai după aceea vom da sentinţa. E uşor de găsit vinovaţii. Pe fiecare planşă a unei hărţi topografice sovietice există o semnătură: „Marele Stat-Major". Deci este indicată organizaţia care răspunde de pregătirea planurilor de război şi de asigurarea trupelor cu aceste planuri, în 1941, în componenţa Marelui Stat-Major existau opt direcţii. Una dintre ele se numea Direcţia Topografică şi răspundea de toate problemele legate de asigurarea în domeniu a trupelor. La 22 iunie 1941, ea era condusă de generalul-maior M.K. Kudriavţev. El se subordona direct şefului Marelui Stat-Major, generalul de armată G.K. Jukov. Aceştia sânt vinovaţii principali.
Ar fi fost corect ca generalul Kudriavţev să fie împuşcat pentru lipsa hărţilor, iar generalul Jukov pentru că n-a îndrumat corespunzător munca lui Kudriavţev. S-a întâmplat aşa? Nu. Apare imediat bănuiala: poate că tovarăşul Stalin era slab din fire, ierta greşelile şi eşecurile, într-adevăr, Stalin era slab din fire, dar nu întotdeauna: predecesorul lui Jukov în postul de şef al Marelui Stat-Major, generalul de armată (şi viitorul Mareşal al Uniunii Sovietice) K.A. Mereţkov, chiar în acele zile, era obligat să bea urină de către anchetatorii N.K.V.D., i se strîngeau organele sexuale cu uşa şi îi rupeau fâşii de carne de pe spinare şi din alte părţi ale corpului. Cum a procedat tovarăşul Stalin cu Jukov? L-a numit curând locţiitorul său, i-a înmânat o mulţime de ordine şi medalii, i-a încredinţat conducerea aşa-numitei „parade a victoriei" şi nu i-a reproşat niciodată lipsa hărţilor topografice.
Dar Kudriavţev? Nu vă speriaţi, nici el n-a fost urgisit. A terminat războiul ca general-locotenent. Avea pe piept zeci de ordine de luptă şi o mulţime de medalii. A luat în primire serviciul topografic al Marelui Stat-Major în 1938, când avea 36 de ani, şi a rămas în acest post 30 de ani: În timpul lui Stalin, al lui Malenkov, al lui Hruşciov, al lui Brejnev. S-au schimbat şefii Marelui Stat-Major, comisarii poporului şi miniştrii, s-au schimbat secretarii generali, dar Kudriavţev a rămas. Decenii întregi în serviciul topografic sovietic regula a fost să intri în rândurile sale ca tânăr absolvent în timpul lui Kudriavţev şi să ieşi la pensie cărunt, colonel sau general, în timpul aceluiaşi Kudriavţev. Treizeci de ani în funcţia de topograf principal al armatei este un record. M-am interesat la istoricii militari britanici, francezi, americani şi germani. Nici într-o altă armată, nimeni nu s-a menţinut timp de 30 de ani într-o asemenea funcţie. A ieşit în plină glorie la pensie şi a trăit până la 82 de ani. N-a fost ameninţat cu închi¬soarea sau lagărul şi a fost respectat de toţi. Iată ce spune fostul şef al GRU şi şef al Marelui Stat-Major, generalul de armată S.M. Ştemenko: „Serviciul topografic al Marelui Stat-Major a fost condus de un specialist strălucit, generalul M.K. Kudriavţev" {Marele Stat-Major în anii războiului, p. 128).
Încă un elogiu: „S-a dovedit că în Rusia Sovietică a fost creată o adevărată şcoală cartografică, şcoală care prin anvergura ei, prin organizare, volum şi calitate a lucrărilor depăşeşte tot ceea ce s-a înfăptuit oriunde şi oricând". Elogiul este cu atât mai preţios cu cât provine de la inamic şi chiar din vremea războiului pe care inamicul spera să-l câştige. Citatul este din revista germană „Petermans geographischen Mitteilungen" (1943, Heft 9/10). Trebuie reţinut nu numai că inamicul recunoaşte supe¬rioritatea ruşilor, obtuzi şi leneşi, care nici măcar nu sânt oameni, ci şi faptul că această apreciere este binemeritată. După traducerea în limba germană a Spărgătorului de gheaţă am primit o mulţime de scrisori de la foşti soldaţi şi ofiţeri germani. Nicăieri nu se vorbeşte despre nepregătirea de război a Armatei Roşii, dimpotrivă. Scriu oa¬menii despre toate, se spune şi despre hărţile topografice sovietice, cel mai adesea despre reţinerea în ajunul războiului a unor spioni sovietici ajunşi, intenţionat sau din greşeală, pe teritoriul german, şi despre capturarea de la aceştia a unor hărţi topografice de calitate supe¬rioară, în alte scrisori se vorbeşte despre capturarea, în primele zile ale războiului, în zona de frontieră, a unor depozite topografice sovietice, de exemplu un depozit uriaş la Tiraspol unde se păstrau hărţi de o calitate ieşită din comun, printre care şi hărţile culoarului de la Galaţi. Este menţionată o subterană stropită cu benzină şi incendiată la marginea oraşului Şeanleai. Subterana era plină cu hărţi, din care au rămas numai fragmente arse. Un soldat scrie că tot plutonul său a fost uimit de calitatea hârtiei şi de acurateţea desenului: „Mai bun decât cel de pe banc¬notele germane". Să corelăm faptele: pe de o parte avem serviciul topografic cel mai bun din lume, pe de alta lipsa hărţilor. Pe de o parte cariera strălucită a topografului principal sovietic, pe de alta un general sovietic cere harta de la vecini, iar alt general sovietic i-o ia. Cum sa aducem toate faptele la acelaşi numitor? Poate există şi altă explicaţie, dar mie numai una mi se pare satisfăcătoare: Uniunea Sovietică a pregătit o agresiune. Pregătirea a început încă din anii '20. Serviciul topo¬grafic a realizat un număr uriaş de hărţi, însă toate au fost concentrate în raioanele de frontieră ale URSS şi au trebuit distruse în timpul retragerii. Distrugerea a sute şi mii de tone de hărţi topografice este confirmată de multe surse germane. Şi sursele sovietice vorbesc de acelaşi lucru: hărţile au fost duse în raioanele de frontieră ale ţării şi acolo au fost pierdute sau distruse intenţionat în timpul retragerii forţate. Generalul-colonel A.I. Losev a explicat cauzele insuficienţei harţilor topografice: „Depozitele de harţi, situate nejustificat de aproape de graniţă, au fost fie capturate, fie distruse de inamic în timpul primelor bom¬bardamente. Drept rezultat, trupele au fost lipsite de 100 de milioane de hărţi." (V.I.J., 1992, nr. 10, p. 82). La 21 iunie, în cinci regiuni de frontieră ale Uniunii Sovietice se aflau cincisprezece armate ale Eşalonului l strategic, au sosit apoi încă şapte armate din Eşalonul 2. În afară de acestea, s-au format trei armate ale Eşalonului 3 strategic. După atacul sovietic desfăşurat prin surprin¬dere şi declararea Zilei „M", urma ca numărul armatelor din raioanele vestice ale URSS să crească la cincizeci. Pentru fiecare armată existentă şi chiar pentru cele ce urmau să vină erau pregătite câte două milioane de hărţi. În timpul luptei însă fiecare armată a avut nu câte două milioane, ci uneori câte două hărţi, ca în armata 10 a generalului-locotenent Golikov.
Aceasta este însă o apreciere contemporană, pierderile hărţilor topografice fiind apreciate iniţial ca mai mari. Însuşi generalul-locotenent Kudriavţev mărturiseşte că în primele zile ale războiului, numai în Regiunile Kiev, Vest şi Pribaltica au fost distruse circa două sute de vagoane de hărţi topografice (V.I.J., 1970, nr.12, p. 22). În 1941, în Uniunea Sovietică cel mai mic vagon avea 20 de tone. Dacă presupunem că s-au folosit numai vagoane mici, obţinem cel puţin patru mii de tone de hărţi distruse. Kudriavţev mai dă o informaţie în aprecierea numă¬rului de hărţi distruse: în medie, în fiecare vagon erau câte 1.033.000 exemplare. Două sute de vagoane înseamnă două sute de milioane de hărţi. Pe de alta parte, generalul-locotenent Losev declară: s-au pierdut o sută de milioane în toate regiunile de frontieră. Cu mulţi ani înainte însă, generalul-locotenent Kudriavţev, care răspundea direct de aceste hărţi, dădea o altă cifră: numai în trei regiuni s-au pierdut două sute de milioane de hărţi. Nu vom polemiza acum pe tema cine are dreptate. Deoarece în ambele cazuri vorbim de o cantitate fan¬tastică, astronomică, imposibil de imaginat. Nimeni şi niciodată n-a pierdut atâta. Dacă Armata Roşie şi-a pierdut hărţile într-un asemenea număr, dacă înşişi şefii serviciului de topografie apreciază diferit pierderile, dacă diferenţa în evaluare este de o suta de milioane şi mai mult, atunci este evident că numărul lor era imens. Şi cu siguranţă unele erau pregătite şi pentru război.
Am prezentat lucrurile din mai multe puncte de vedere: al experţilor topografi germani în timpul războiului, al foştilor soldaţi germani la multe decenii după conflagraţie, al generalului sovietic care a condus el însuşi serviciul topografic în timpul luptelor, al altui general, după o jumătate de veac de la cele petrecute. Rezultatul este unul singur: nicăieri în lume nu a existat ceva asemănător, nici calitativ, nici ca organizare, nici ca volum. Uniunea Sovietica avea serviciul topografic cel mai bun din lume, care a pregătit un număr neverosimil de hărţi pentru viitorul război. De aceea Stalin nu putea avea pretenţii la generalul Kudriavţev şi nu trebuia să-l împuşte. Trebuia să-l decoreze. Apare însă o întrebare: de ce hărţile au fost duse în raioanele de frontieră? Pentru faptul că a pregătit atâtea hărţi, generalul nu trebuia să fie împuşcat, dar pentru faptul că le-a deportat la graniţe da. Este oare vreo diferenţă între n-a făcut nimic înainte de război şi n-a pregătit hărţi sau a pregătit hărţi, dar le-a mutat într-un loc de unde au dispărut imediat''. Rezultatul este acelaşi: hărţile nu mai sânt şi de aceea trupele vor pieri cu milioanele, de aceea va capitula oraş după oraş, de aceea vor fi cedaţi milioane de kilo¬metri pătraţi şi o populaţie de zeci de milioane. - De ce n-a fost împuşcat Kudriavţev pentru transferul atât de nesăbuit al hărţilor? Răspunsul istoricilor militari sovietici este simplu: „au fost transferate nejustificat". Şi gata. Problema este elimi¬nată iar discuţia nu se mai iscă.
Îl invit însă pe cititor să-şi imagineze următoarea situaţie: chiar înaintea ofensivei germane, generalul-maior Kudriavţev vine la şeful său direct, generalul de armată G.K. Jukov: „- Gheorghi Konstantinovici, am hotărât să transport la graniţa germană toate rezervele noastre de hărţi! - Ah! Straşnic! Dar de ce, Marc Karpovici? - Uite aşa, Gheorghi Konstantinovici, ziua mă gândesc, noaptea mă gândesc, dar nu pot să născocesc nici o explicaţie. Pur şi simplu am luat hotărârea să le trimit şi să le ţin acolo. Fără nici un rost. Fără motiv. Toate cele două sute de milioane. Neamţul o să atace şi toate hărţile vor cădea deodată în labele lui. Corect? - Corect, Marc Karpovici. - Ei, să dau ordinul, Gheorghi Konstantinovici ? - Şterge-o, Marc Karpovici. Cară rezervele noastre de hărţi drept la graniţă, în imediata apropiere!" E caraghios? Nu eu am inventat o asemenea situaţie. Dialogul închipuit urmează pas cu pas versiunea oficială a Marelui Stat-Major: au luat şi au dus pur şi simplu nejustificat toate hărţile la graniţă. Fără motiv. Şefii din Ministerul Apărării, din Marele Stat-Major, din institutele de învăţământ superior ne-au considerat proşti vreme de cincizeci de ani, propunându-ne ideea că generalul Kudriavţev era un mare idiot. Şeful celui mai bun serviciu topografic din lume, el însuşi un mare speci¬alist, a luat deodată toate rezultatele unei munci de ani de zile şi le-a aruncat pe apa sâmbetei. Fără nici un motiv. Să-i credem pe istoricii oficiali: Kudriavţev este idiot, însă ei spun că şi Jukov este un mare idiot. Ca şef al Marelui Stat-Major, Jukov răspundea de toate hărţile. Fără permisiunea sa nu se mişcă nici o mie de tone de hărţi, nici un tren militar, nici un vagon cu hărţi. Este necesară semnătura lui Jukov, sau, în cel mai rău caz, dispoziţia sa verbală. Kudriavţev însă a trimis toate hărţile fără ştirea nimănui. Istoricii de la Kremlin ne îndeamnă să credem că Jukov a fost un caracter molatic, slab. Toate hărţile au dispărut, armata a dat un mare tribut de sânge şi a Cedat jumătate din teritoriul ţârii, iar Jukov a tăcut mâlc, nici măcar în memoriile sale n-a pomenit nimic.
Istoricii oficiali ne îndeamnă să credem că şi tovarăşul Stalin a fost un tătuc bun şi duios, în 1941, ţara comu¬nismului mondial şi măreaţa cauză a Revoluţiei mondiale sânt gata să piară, însuşi destinul lui Stalin atârnă de un fir de păr, iar Stalin n-are nici un fel de pretenţii nici faţă de Kudriavţev, nici faţă de Jukov. Comandanţii de regimente, de brigăzi, de divizii, de corpuri de armată, de armată şi de fronturi insistă: „tovarăşe Stalin, daţi-ne hărţi! Fără hărţi nu putem lupta!" iar el le mai conferă celor doi câte o medalie. Explicaţia este simplă: eroare, greşeală de calcul. S-au trimis nejustificat... Este interesant că însuşi Jukov a ocolit, în cartea sa, problema haitilor topografice, de care răspundea personal. In ordinele de zi privind recompensarea cu medalii a comandanţilor de oşti, desfăşurarea acţiunilor fără elemente de orientare este redată astfel: a ocolit cu îndrăzneală şi fermitate focarul de rezistenţă al inamicului, fără să se angajeze în lupte decisive. Nimeni nu i-a imputat ceva lui Jukov, nimeni nu i-a pus întrebări incomode şi de aceea ruşinea anului 1941 nu l-a atins pe Jukov: el e măreţ, e înţelept şi puternic. A lăsat de izbelişte Moscova. Şi Leningradul... Nimeni nu gândeşte ceva rău despre Gheorghi Konstantinovici Jukov: este curat. Dar ruşinea înfrângerii n-a fost spălată. Iar dacă această ruşine n-a căzut personal deasupra capului cuiva, ea a căzut unde trebuie, a căzut pe toate capetele noastre. Şi circulă prin toată lumea opinia: ah, cât de proşti sânt ruşii! Nu sânt capabili de nimic. Nu ştiu să lupte. Iar ucrainenii, kazahii, evreii sau tătarii să nu se lase păcăliţi. Când un străin vorbeşte despre prostia ruşilor, îi are în vedere şi pe ceilalţi, ruşinea a fost nu numai a ruşilor, este a tuturor popoarelor fostei Uniuni. Toate faptele de arme ale poporului rus sânt puse în umbră de ruşinoasele fapte ale începutului războiului, care n-au nici o explicaţie în afară de obtuzitatea şi incredibila nerozie rusească. Râde lumea de ele. Or, nu toţi ruşii au răspuns de amplasarea depozitelor topografice (a aerodromurilor, a punctelor de comandă, a rezervelor de combustibil, a sutelor de mii de tone de muniţie etc. etc.). De acestea a răspuns Marele Stat-Major şi personal şeful acestuia, generalul de armată G.K. Jukov. De aceea propun: ori îl declarăm public idiot ]Ş»e Jukov Gheorghi Konstantinovici, îl dăm jos de pe posta¬ment şi-l facem bucăţi, ori haideţi să căutăm împreună cauza pentru care depozitele de hărţi (ca şi statele-majore, nodurile de comunicaţii, munţii de cizme din piele, spitalele evacuate şi toate celelalte) s-au aflat în „imediata apropiere", s-au aflat acolo unde au fost pierdute la prima confruntare cu inamicul.
Din două una: fie că vom găsi explicaţiile acţiunilor lui Jukov (ale lui Kudriavţev, Stalin, Vatutin, Vasilevski, Beria ş.a.m.d.) şi-l vom declara un geniu al râului, fie nu vom găsi cauzele acestor acţiuni şi-l vom declara un prostănac, în orice caz, este însă timpul să ridicăm ruşinea înfrângerii de pe capul poporului rus. Dacă nu vom lămuri cine anume este vinovat de ruşinea lui '41 vom rămâne cu toţii nişte proşti, şi noi, şi copiii noştri, şi copiii copiilor noştri.
This post has been edited by PaulC on July 26, 2012 08:38 am
Group: Members
Posts: 159
Member No.: 3290
Joined: April 19, 2012
Second part :
QUOTE
..
Capitolul 16 UN MANUAL DE CONVERSAŢIE GERMAN DIN... REGIUNEA SMOLENSK
Comuniştii îşi îndreaptă atenţia principala asupra Germaniei. K. Marx şi F. Engels, Manifestul partidului comunist
Mi se dă următoarea replică: „Dacă ar fi existat un asemenea plan, n-ar fi ajutat cu nimic caracterul secret. Comandanţii de rang superior din Armata Roşie au căzut prizonieri la nemţi, o mulţime de şefi de la cel mai înalt nivel... Din analiza pachetelor capturate, dacă acestea ar fi alcătuit un plan de invazie, el ar fi fost uşor de recon¬stituit". (Vladimir Iuroviţki, „Rossiiskoe vremea", 1933, nr.l, p.10). Răspund. Planul unic al invaziei sovietice a existat şi a fost deconspirat în linii generale de spionajul german, în dimineaţa de 22 iunie 1941, ambasadorul german von der Schulenburg i-a schiţat destul de exact acest plan tovarăşului Molotov. I-a înmânat şi o hârtie. Spre luare aminte. Planul sovietic de invazie, descoperit de spionajul german, a fost propriu-zis cauza şi pretextul invaziei germane, ca o acţiune preventivă de autoapărare în faţa unui atac sovietic rapid şi iminent. Declaraţia guvernului german privind concentrarea neîntemeiată a trupelor sovietice la frontierele Germaniei şi României a fost imediat confirmată de fapte. Vladimir Iuroviţki le recunoaşte el însuşi: „Comandanţii de rang superior ai Armatei Roşii au căzut prizonieri la nemţi, o mulţime de şefi de la cel mai înalt nivel...". Ei au căzut prizonieri pentru că nu se pregătiseră de defensivă. Ce făceau oare „şefii de la cel mai înalt nivel" la graniţa germană şi la cea românească? În primele zile ale războiului, trupele germane au capturat o mulţime de planuri sovietice şi nu o dată le-au prezentat întregii lumi. Îi recomand lui Vladimir Iuroviţki să mai consulte o dată revistele militare germane ale timpului. De exemplu, „Semnal". La anchete, comandanţii sovietici au prezentat şi ei mărturii interesante. Despre acestea există vrafuri întregi de informaţii. Şi nu trebuie sa ne referim la protocoalele interogatoriilor acelor generali, care au încercat să lupte împotriva comunismului în componenţa Armatei ruse de eliberare şi a altor forma¬ţiuni. Cei care au preferat moartea şi lagărul spuneau acelaşi lucru. Vă recomand să citiţi protocoalele intero¬gatoriilor comandanţilor armatei 5, generalul-maior M.I. Potapov, al armatei 6, general-locotenent N.I. Muzîcenko, al armatei 12, general-maior P.G. Ponedelin, al armatei 19, general-locotenent M.F. Lukin, al armatei 32, general--maior S.V. Vişnevski. Despre acelaşi lucru au vorbit comandanţii corpurilor de armată, ai diviziilor, ai brigăzilor, ai regimentelor şi batalioanelor, locţiitorul lor şi şefii de stat-major, toţi aflaţi în prizonierat.
Am început discuţia noastră despre topografie cu faptul că unui comandant de baterie îi este greu în luptă fără hărţi, Ca să confirmăm cele spuse cu un exemplu, n-ar fi rău să ascultăm părerea unui artilerist, mai precis a unui comandant de baterie. Câteva mii dintre aceştia au căzut prizonieri la nemţi. Iată-l pe unul dintre ei. A comandat bateria 5 din regimentul 14 obuziere al diviziei 14 de tancuri din corpul 7 mecanizat. Destinul acestui ofiţer este grăitor. Nu el a ales cariera militară. S-a dorit un paşnic inginer mecanic în transportul feroviar. Aşa a şi ajuns. Dar avea un tată autoritar, care insista ca tânărul inginer sa devină ofiţer şi să intre la Academia de artilerie. Tânărul inginer a îndeplinit voinţa tatălui, a devenit ofiţer şi a terminat Academia de artilerie. La 5 mai 1941, la Kremlin a avut loc recepţia de gală în cinstea absolvenţilor academiilor militare. La recepţie, tatăl a rostit o cuvântare, care vreme de cincizeci de ani s-a păstrat ca secret de stat, iar fiul, locotenentul-major lakov losifovici Djugaşvili, se afla în sală şi asculta cuvântarea tatălui. Despre ce a vorbit tatăl, ce toasturi s-au rostit, abia astăzi ştim.
După absolvire, fiul a ajuns în Regiunea militară Moscova, în corpul 7 mecanizat al generalului-maior V.I. Vinogradov (format din diviziile 14, 18 tancuri şi 1 infanterie moto). Chiar la începutul războiului, Mareşalul Uniunii Sovietice A.I. Eremenko, a întâlnit acest corp de armată în Bielorusia. Mareşalul scrie: „Corpul de armată este refăcut" (Pe direcţia vest, p. 29). Curios, dar corpul 7 mecanizat al Regiunii militare Moscova se afla în Bielorusia Răsăriteană încă din 25 iunie. Oricine a văzut măcar o dată îmbarcarea unui batalion de tancuri într-un tren militar şi debarcarea, îmi va da dreptate. Este imposibil să transferi în trei zile din Regiunea militară Moscova în Regiunea specială de Vest un corp de armată mecanizat, cu 1.031 tancuri, 358 de tunuri şi aruncătoare de mine, 266 de vehicule blindate, 352 de tractoare şi 36.080 soldaţi, sergenţi şi generali. Este imposibil chiar şi într-o situaţie normală.
Însă după comunicatul TASS din 13 iunie 1941 situaţia era, ca să ne exprimăm academic, anormală: nu numai corpul 7 mecanizat se transfera în secret la frontieră, ci zeci de corpuri de armată. Din aceeaşi Regiune militară Moscova în aceeaşi Regiune specială de Vest se transferă şi corpul 21 mecanizat al generalului-maior D.D. Lebiuşenko, de la care generalul din armata 22 (transferată şi ea din Ural în acelaşi loc) a cerut cu rugăminţi o hartă. Deci: corpul 7 mecanizat a început îmbarcarea înainte de 22 iunie, înainte de ofensiva germană. De ce? Istoricii nu explică.
Ajungând în Bielorusia, corpul 7 mecanizat s-a prăpădit împreună cu corpul 5 mecanizat (transferat în secret din Zabaikalie), împreună cu corpul 21 şi cu toate celelalte. Erau multe acolo, împreună cu armata 22. Împreună cu armatele 3, 4, 10, 13. Iar comandantul bateriei 5 artilerie obuzieră din regimentul 14 al diviziei 14 tancuri din corpul 7 mecanizat, locotenentul-major Djugaşvili lakov losifovici, a fost luat prizonier şi, la interogatoriu, a arătat: „Hărţile au jucat o festă Armatei Roşii, întrucât războiul, în ciuda aşteptărilor, s-a dezlănţuit la est de frontiera de stat". Depoziţiile fiului lui Stalin au fost publicate de istoricul german J. Hoffmann în revista rusească „Istoria patriei" (1993, nr.4, p. 26).
Vreau deci să spun că există materiale despre intenţiile şi proiectele comandamentului sovietic. Din belşug. Dacă doreşte, oricine poate să găsească în arhivele germane stive de materiale şi documente demascatoare care de¬monstrează pregătirea Armatei Roşii pentru „eliberarea" Europei în vara lui 1941.
Să spunem că cele mai interesante nu se păstrează în Germania, ci lângă Moscova, în oraşul Podolsk. Însă din cine ştie ce pricină nici tovarăşul Stalin, nici tovarăşul Hruşciov, nici Brejnev, nici Andropov, nici Gorbaciov şi Elţîn nu s-au dat în vânt să-i lase pe istorici la arhivele germane. Se părea că, de vreme ce Berlinul şi arhivele comandamentului suprem german au fost luate ca trofeu, vor fi publicate. Fireşte, nu le publici toate, însă în cincizeci de ani, editând câte o sută de volume, poţi să demonstrezi câte ceva lumii. Da' de unde! Nu s-a publicat nimic. Iar amatorii nu sânt admişi la aceste fonduri. Eu, personal, n-am reuşit. Iar VIP-urile care au acces manifestă o indiferenţă inexplicabilă.
Or, iată un fapt interesant. După război, generalii germani au scris memorii şi lucrări. S-au bazat în principal pe propria aducere aminte şi pe acele biete rămăşiţe din arhive pe care Stalin n-a reuşit să le ia şi să le ducă. Generalii şi mareşalii ruşi au avut toate posibilităţile să se folosească de arhivele germane. Nici măcar nu trebuiau să meargă la Podolsk: dădeau un telefon şi dosarul cerut le venea imediat. Ei însă citează memoriile generalilor germani şi ignoră arhivele. De ce? Ce ascund? Poate că publicarea documentelor militare germane ar reprezenta o ameninţare pentru ştiinţa noastră istorică, pentru versi¬unea noastră asupra războiului.
Nu citez arhivele germane pentru că nu am acces la lucrările cele mai interesante. Nu citez ceea ce s-a păstrat •după război în Germania, pentru că acelaşi Vladimir luroviţki din revista „Rossiiskoe Vremea" mă acuză de „repetarea născocirilor propagandei goebbelsiene". De aceea mă voi sprijini pe materialele sovietice oficiale, pe Jukov, Konev, Rokossovski. Remarc doar că memoriile mareşalilor şi generalilor sovietici confirmă în mod uimitor ceea ce îndeobşte se numeşte „născocirile propagandei fasciste". Îi recomand insistent lui Vladimir Iuroviţki să studieze subsolurile de la Podolsk. Mie deocamdată îmi ajung materialele sovietice. Aşadar, a existat un plan de invazie. Numai păstrarea secretului cel mai strict în privinţa arhivelor germane şi sovietice a permis ca timp de câteva decenii să nu se ştie nimic.
Însă Vladimir Iuroviţki are dreptate: până la urmă nici păstrarea celui mai mare secret nu te ajută. Prea a fost evidentă pregătirea de invazie. Se vede şi de un ochi mai puţin expert. Bine ar fi „să se sape" printre dosarele de la Podolsk. Dar ce să facem? Sânt nevoit să mă descurc cu materialul aflat la vedere. Va veni şi vremea când voi ajunge şi la tainiţele de la Podolsk. Cred cu sfinţenie acest lucru.
În problema hărţilor topografice, multe lucruri pot fi lămurite dacă amintim că harta este un produs strategic special. Războiul este hulpav. Cere petrol şi oţel, aur şi bumbac, cârje şi proteze, pansament şi arame. Şi nu te poţi apro¬viziona suficient: colo aluminiul nu ajunge, dincolo nu-s nasturi pentru pantalonii de uniformă, dincolo nu-i tablă pentru blindate, însă exista un produs strategic foarte greu de păstrat înainte de război.
Este vorba de hărţile topografice. Iată în ce constă dificultatea: pădurea se taie în ritm rapid, mlaştinile pot fi desecate, râurile se stăvilesc cu baraje, se poate întoarce cursul de la nord la sud, deţinuţii sapă canale, clopotniţele pot fi aruncate în aer cu ajutorul dinamitei, în pădurile inaccesibile apar „orăşele din barăci pentru tăietorii de lemne", într-un cuvânt, locurile se schimbă văzând cu ochii, iar harta de anul trecut deja nu mai redă situaţia reală. Cu cizmele de piele pentru cam¬pania eliberatoare nu sânt probleme: le depozitezi şi pot să aştepte cinci-zece ani. Însă harta topografică face parte din rândul produselor uşor perisabile. Pe o hartă geo¬grafică nu trebuie să modifici aproape nimic, pe una topografică se trece fiecare pârâiaş şi râpă, cu indicarea lăţimii şi adâncimii, fiecare podeţ, cu indicarea tonajului permis şi a materialului din care este făcut, fiecare pădu¬rice, cu indicarea înălţimii medii a arborilor, a grosimii trunchiurilor şi a distanţei dintre arbori, fiecare sat, ba chiar şi fiecare casă. De aceea trebuie urmărite permanent schimbările, aduse corecturile şi retipărite hărţile topo-grafice. Bine este dacă aveţi o ţară mică: două-trei milioane de kilometri pătraţi. Atunci nu sânt probleme. Atunci reînnoiţi hărţile în fiecare an. Dar dacă aveţi cel mai mare teritoriu din lume, atunci cum e? Dar dacă ţelul proclamat oficial al existenţei statului dumneavoastră este de a-i extinde teritoriul în întreaga lume şi a transforma TOATE ţările în republici sovietice incluse în componenţa URSS? Cum va lucra atunci serviciul topografic? Care hărţi să le tipăreşti. Pe care să le corectezi şi să le retipăreşti ?
Însă nici măcar aceasta nu este principala greutate. Harta topografică este un produs strategic care se deose¬beşte de toate celelalte prin lipsa absolută de univer¬salitate. Cartuşele şi cârjele, oţelul şi plumbul, pesmeţii şi corturile le foloseşti fie la Moscova, fie la Stalingrad, fie la Konigsberg sau Berlin, dar cea mai bună, cea mai exactă hartă a Berlinului nu e de nici un folos la apărarea Stalingradului şi, reciproc, aveţi hărţile zonei Stalingrad, dar nu le puteţi folosi în pregătirile pentru cucerirea zonelor petroliere româneşti: aici aveţi nevoie de hărţile culoarului de la Galaţi.
Aproape oricare alt material strategic este universal: pregăteşti zece mii de tone de pansamente şi le foloseşti ori în ofensivă, ori în defensivă, ori în războiul împotriva Germaniei, ori împotriva Japoniei, în privinţa hărţilor topografice sânt probleme: unele sânt întotdeauna de prisos, altele - insuficiente. Problema şefului Marelui Stat-Major constă în aceea ca, mult înainte de începerea războiului, trebuie să deter¬mine exact zonele ce vor avea nevoie de hărţi în timpul războiului. Şeful Marelui Stat-Major este obligat să pună problema topografilor în aşa fel încât să nu disperseze forţele trupelor topografice în zonele care nu vor fi cuprinse de război, ci să le folosească în zonele viitoarelor acţiuni de luptă. Hărţile trebuie să fie de calitate şi în număr corespunzător.
S-a considerat că războiul cu Germania este inevitabil, însă nu pe teritoriul sovietic. În conformitate cu această idee au lucrat topografii sovietici. Pe fiecare hartă topografică sovietică se află ştampila şi iscălitura ce desemnează caracterul secret. Harta este secretă înainte de a ajunge în mâinile comandantului, este secretă independent de faptul că acel comandant îşi notează sau nu pe ea poziţia trupelor sale, a vecinilor şi a inamicului. Harta este secretă pentru simplul fapt că pe ea sânt trecute păduri şi râuri, poduri şi câmpii. Acest lucru este de înţeles: harta trebuie să rămână un document secret, iar munca topografilor militari trebuie să fie învă¬luită întotdeauna în penumbra secretului de stat. A penetra secretele serviciului topografic este visul dintotdeauna al spionajului inamic.
Să mă explic printr-un exemplu. Să ne imaginăm că serviciile de spionaj din ţările occidentale au stabilit că, în primăvara anului 1968, fabricile cartografice sovietice au început producerea masivă a hărţilor Cehoslovaciei... Pe aceste hărţi nu sânt trecute încă planurile campaniei „de eliberare", nu sânt desenate aerodromurile de desantare, itinerariile deplasării trupelor, obiectivele de cucerit, dar faptul producerii masive de hărţi ale Cehoslovaciei este interesant în sine şi dă de gândit. Să admitem că în 1979 spionii au aflat că în Uniunea Sovietică sânt reînnoite urgent hărţile Afganistanului, iar tipografiile cartografice au început producerea lor masivă. Este interesant? Interesant. Din asemenea fapte poţi trage nişte concluzii. Hărţile Alaskăi, de pildă, nu sânt reproduse în tiraje mari la Moscova. Şi din acest fapt se pot trage nişte concluzii.
Spionajul militar sovietic a manifestat întotdeauna un deosebit interes pentru serviciile topografice ale inami¬cului. De exemplu: la începutul lui 1943 spionajul militar sovietic a obţinut informaţii precum că tipografiile de cartografiere germane tipăresc sute de mii de hărţi ale regiunilor Orei, Belgorod şi Kursk. S-au tras anumite concluzii. Chiar la începutul anului 1941, spionajul militar sovietic a raportat comandamentului: serviciul topografic japonez a primit ordin să pregătească în detaliu o machetă în relief a Insulelor Filipine. Ce putea să însemne acest lucru? însă serviciul topografic japonez deocamdată nu tipărea în număr mare hărţile zonelor extrem orientale sovietice.
Astăzi avem suficiente mărturii privind ocupaţia topo¬grafilor sovietici înainte de război. Şi avem la ce să medităm. Declaraţia fostului şef al Marelui Stat-Major, generalul de armată S.M. Ştemenko: „Trebuie să remarc că hărţile unei mari părţi din teritoriul statului nostru, necesare trupelor, n-au fost alcătuite înainte de război (Marele Stat-Major în anii războiului, p. 128). O excepţie a constituit-o, spune Ştemenko, o zonă îngusta de la graniţa vestică până la oraşele Petrozavodsk, Vitebsk, Kiev, Odessa.
Să aruncăm o privire: iată frontiera. Alături este Odessa. Ulterior graniţa s-a mutat spre vest, dar înainte de 1940 Odessa era oraş de frontieră, între periferia Odessei şi frontieră este o fâşie îngustă, în această zonă au lucrat topografii. Pentru restul teritoriului, aflat mai spre răsărit (şi toată ţara este spre răsărit), nu s-au alcătuit hărţi topografice. Erau inutile. Nu era planificat un război pe teritoriul sovietic. Când Hitler a atacat, a fost imposibil să se tipărească hărţile topografice ale raioanelor din interiorul Uniunii Sovietice, după cum este imposibil să tipăreşti o carte care încă n-a fost scrisă.
Dacă până la război, teritoriile sovietice au fost în afara preocupărilor topografilor militari, atunci ce a pre¬zentat interes pentru ei ? Lesne de ghicit: i-au interesat teritoriile de peste graniţă. Topografii militari nu numai că au alcătuit hărţi ale teritoriilor limitrofe, dar le-au şi tipărit în cantităţile necesare şi de calitatea cea mai bună. Şi nu au pus degeaba hărţile în depozite. Ele au fost folosite de trupe şi de statele-majore pentru pregătirea de luptă şi pentru planificarea viitorului război. Generalul--colonel L.M. Sandalov declară că în Regiunea militară bielorusă, pentru antrenamentele corpului de comandă, s-au folosit hărţile Poloniei şi întregul corp de comandă cunoştea terenul polonez până la cele mai mici cătune, în 1939, Armata Roşie „a eliberat" un teritoriu cu o populaţie de peste 20 milioane de oameni. Sandalov descrie campania de „eliberare" dusă de comandanţii de stat-major sovietici. Nu fuseseră niciodată acolo, însă, după mulţi ani de studiu la Statul-major, cunoşteau locurile după hărţi până în cele mai mici amănunte. Comandanţii sovietici erau uimiţi de precizia hărţilor. „Singurul om, care nu-şi făcea deosebite griji în campanie era şeful secţiei topografice" (Pe direcţia Moscova, p. 39). În 1939, Armata Roşie a înaintat 350 km, dar serviciul topografic nu-şi face griji: hărţile acestor raioane fuseseră alcătuite şi tipărite. Cei 350 km nu constituie limita inte¬reselor topografice cu steluţe roşii. Până în 1939 au fost alcătuite hărţi ale unor teritorii şi mai depărtate de frontieră, în 1939, la Moscova, a apărut minunata carte a lui Alexandr Lapcinski intitulată Armata aeriană. Deschi¬dem la capitolul „Asigurarea acţiunilor ofensive ale forţelor aeriene" şi admirăm hărţile. Se află pe ele şi aerodromuri germane, şi locurile de dispunere ale punctelor de comandă germane, şi depozitele strategice şi, fireşte, Berlinul în toată splendoarea sa. Au fost marcate şi străzile, şi podu¬rile, şi gările, şi uzinele. Cartea a fost scrisă în toiul Marii epurări şi nu cred că cenzura a permis să se publice ce aveau mai bun sovieticii. Dar chiar şi ceea ce este publicat impresionează. Este reversul la „nepregătirea" de război. „Nepregătirea" a existat numai pentru propriul teritoriu, pentru campaniile „eliberatoare" însă totul era gata.
Tovarăşul Stalin nu avea motive să-l împuşte pe gene¬ralul Kudriavţev (şi pe Jukov). Serviciul topografic militar (VTS), condus de generalul Kudriavţev, era pe deplin pregătit de război. Numai că nu de „marele război pentru apărarea patriei". Topografii sovietici s-au pregătit pentru un cu totul alt război. Generalul-locotenent A.I. Losev afirmă: „Războ¬iul a constituit pentru Serviciul topografic militar o grea încercare. O mare parte a unităţilor serviciului a fost surprinsă ele război chiar pe graniţă. Unele unităţi VTS au intrat în luptă împreună cu grănicerii, la 22 iunie 1941. Serviciul a suferit pierderi grele în oameni şi tehnică de luptă (V.I.J., 1992, nr.10, p. 82).
Dacă războiul se pregătea pe teritoriul propriu atunci şi unităţile VTS ar fi trebuit să lucreze în zonele presu¬puselor lupte. De ce erau ţinute la pichetele de grăniceri? Ce făceau acolo? Europa a avut mare noroc. Printr-un atac surprinzător, armata germană a dat peste cap Armata Roşie de la graniţă spre interiorul Uniunii Sovietice, acolo unde Armata Roşie, din multe cauze (lipsa hărţilor topografice este doar una), era aproape incapabilă de luptă. Mai mult, la frontieră au fost nimicite cele mai bune cadre ale Serviciului topografic militar, s-au pierdut aparate şi instrumente de o valoare inestimabilă. Problema nu constă pur şi simplu în faptul că nu existau hărţile teritoriului sovietic, ci în aceea că în primele zile de război, o dată cu miile de tone de hărţi, s-au pierdut şi multe unităţi VTS, care ar fi putut să alcătuiască noile hărţi. S-a ajuns la situaţia că nu erau hărţi, dar nu era nici cine să le alcătuiască.
De aceea Armata Roşie a fost respinsă până la Moscova, Leningrad şi Stalingrad. În decurs de trei ani, pe teritoriul sovietic, Armata Roşie a fost complet vlăguită, în 1944, supraputernica Armată Roşie a apărut din nou la graniţele Germaniei. A desfăşurat operaţiuni militare strălucite, care au uimit întreaga lume. Însă trebuie amintit că partea cea mai bună a Armatei Roşii fusese de mult distrusă, în Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania au apărut biete rămăşiţe a ceea ce a fost cândva. Iată de ce Armata Roşie a reuşit să cucerească în Europa atât de puţine teritorii.
Serviciul topografic sovietic a pregătit hărţile, care i s-au ordonat: hărţile teritoriilor statelor limitrofe, în scri¬sorile foştilor soldaţi şi ofiţeri, cei care au văzut mormane de hărţi arse, nu există mărturii numai despre depozitele arse, dar şi despre vagoanele de cale ferată tixite cu hărţi. Cele de la staţia Ţevii din regiunea Brest, de la staţia Brodî din regiunea Lvov. Este interesantă că generalii vorbesc şi ei despre depo¬zite şi vagoane cu hărţi. Şi este de neînţeles de ce nu au fost duse de acolo. Hărţile erau deja depozitate în vagoane. Erau ele oare greu de ataşat la trenurile în tranzit pentru a! 6 duse în spatele frontului?
Desigur, nu întotdeauna şi nu pretutindeni există trenuri în tranzit, mai ales dacă vagoanele cu hărţi se aflau chiar tei graniţă. Desigur că trupele sovietice au fost încercuite şi n-au putut fi transportate hărţile, nici muniţiile! însă a existat şi o altă cauză: în zonele interioare ale ţării aceste hărţi nu erau necesare.
Dacă sovieticii au luat hotărârea să apere, de exemplu, Smolenskul sau Moscova, atunci este nevoie de hărţile Smolenskului şi ale Moscovei. Unde se pot păstra astfel de hărţi înainte de război? Cred că oriunde în afară de frontiera inamică. Oriunde, dar nu la staţia Ţevii de la Brest şi nu la Alitus la graniţa Prusiei Orientale. Numărul mare de hărţi topografice ale Regiunii Moscova poate fi folosit doar pe teritoriul regiunii Moscova, nicăieri altun¬deva. Hărţile regiunii Stalingrad sânt necesare numai în zona Stalingradului. Fireşte că hărţile regiunii Moscovei trebuie păstrate undeva nu departe de Moscova, iar cele ale Stalingradului - la Stalingrad. În zonele de frontieră, sovieticii păstrează acele hărţi care nu sânt de folos în interiorul ţării, în zonele de frontieră se ţin miile de tone de hărţi necesare în „campaniile eliberatoare". De aceea şi sânt încărcate în vagoane.
Hărţile topografice constituie o mare valoare, dar ele au fost arse, căci armata 22, transferată în secret din Ural, a primit o misiune neaşteptată şi absolut neobişnuită: să pregătească apărarea pe propriul teritoriu. Toate celelalte armate sosite la frontieră au primit aceeaşi neobişnuită sarcină: să-şi apere teritoriul. Nu le ajung hărţile, dar dacă ar fi salvate vagoanele cu hărţi nu le-ar folosi la nimic: ce să caute la apărarea Smolenskului hărţile Münchenului sau Hamburgului? „Eliberarea" a eşuat, iar valoarea hărţilor pregătite la graniţă a ajuns la zero, ca valoarea acţiunilor unei firme ce a dat faliment. Aceste hărţi pot prezenta chiar un pericol, fiind un material demascator, ce poate fi folosit oricând de inamic. Iată de ce hărţile au fost arse, iar topografului principal nu i s-a reproşat nimic: de ce ai păstrat hărţile acolo? Le păstrase unde trebuia.
Apropo, nu numai hărţile au ars la graniţă. La graniţă au ars şi vagoane tixite cu nişte cărţulii cenuşii numite Mic manual de conversaţie rus-german. Manualul era alcătuit de generalul-maior N.N. Biazi. Redactor era A.V. Liubarski. Cărţulia a fost editată într-un tiraj pe care l-ar invidia orice best-seller. Dar curând cărţulia avea să fie distrusă. Au rămas puţine asemenea cărţulii. Am văzut pentru prima dată una la Academia militară de diplomaţie a Armatei Roşii. Insignifiantă, stătea pe raftul bibliotecii şi nimeni n-o lua în seamă. Cărţulia nu era la nivelul cerut, la Academie învăţam limbile străine foarte serios, însă în bibliotecă se păstrau toate dicţionarele, toate manualele de conversaţie în toate limbile lumii ce fuseseră editate vreodată în Rusia şi în Uniunea Sovietică. Această modestă cărticică nu putea fi utilă viitorilor spioni-diplomaţi, căci ea era destinată milioanelor de soldaţi, oameni care n-au studiat niciodată limbile străine şi care au auzit vorbindu-se o limba străină numai în filmele cu fascişti.
Manualul de conversaţie are dimensiunea unui pachet de ţigări. De pus în carâmbii fiecărui soldat-eliberator. În 1941 au fost aduse la graniţă milioane de cizme din piele, pentru eliberare, iar la fiecare pereche manualul constituia un fel de material de rezervă.
M-a interesat manualul de conversaţie prin conţinutul său. Nu se spune nici un cuvânt despre apărare. Totul se referă la ofensivă. Denumirea capitolelor: „Cucerirea staţiilor de cale ferată cu ajutorul unei patrule sau unei grupe de recunoaştere", „Orientarea paraşutistului nostru" etc. Cu ajutorul manualului de conversaţie te poţi înţelege uşor şi liber cu localnicii: cum se numeşte satul? unde sânt sursele de apă? unde este combustibilul? poate trece o maşină grea? Poţi trece pe la telegraf şi lămuri lucrurile în folosul tău: „Opreşte telegrafierea - te împuşc!". Sau poţi cere ticăloşilor de localnici să bea o gură de apă şi să guste mâncarea, pentru ca ostaşul nostru să nu fie otrăvit şi să poată înfuleca în voie.
În 1941 soldaţii germani aveau astfel de manuale de conversaţie în carâmbi: „Măicuţă, lapte", „Măicuţă, ouă". Iată că şi soldaţii sovietici aveau la discreţie astfel de manuale. Deschizi cartea, găseşti fraza necesară şi te poţi interesa cine face parte din detaşamentele SA. O cărţulie insignifiantă! Dreptu-i, dacă luptăm în vechea Rusie sau la Viazma, n-avem nevoie de o asemenea carte. Adică de ce să conversăm în limba germană cu mujicul din Novgorod sau Smolensk? De ce să întrebe soldatul roşu în limba germană denumirea satelor clin centrul Rusiei? În cărticica întâlnim fraze precum: „Denumiţi locali¬tatea!", „Numiţi oraşul!", „Se poate bea?", „Bea mai întâi tu!", „Unde este combustibilul?", „Câte vite aveţi?" etc.
Am o imaginaţie cam zburdalnică. Am calculat în minte: iată a început „marele război pentru apărarea patriei", iată soldaţii noştri apără Patria, luptă pentru pământul străbun. Intru într-un oraş necunoscut, găsesc în manual fraza necesară şi-i spun primului mujic ieşit în cale: - Nennen Sie die Stadt! Iar acesta răspunde: - Smolensk! Altă întrebare: - Sie lugen, ticălosule! Este clar că soldaţii sovietici aveau instrucţiuni să-i depisteze pe poliţiştii, soldaţii şi ofiţerii SS printre prizonieri. La fel pe activiştii din SA. Numai că este o problemă: detaşamentele SA acţionau doar pe teritoriul Germaniei. La Brest, Smolensk sau Orşa nu aveau ce căuta. Aşadar, ghidul de conversaţie este util numai pe teri¬toriul Germaniei, numai acolo poate fi el folosit. Nu poţi întreba la Smolensk în limba germană cum se poate ajunge la primărie şi unde s-a ascuns burgmeisterul.
În cartea Ziua M am amintit despre manualele de conversaţie ruso-române pe care le-au primit la începutul lui iunie 1941 soldaţii din corpul 9 infanterie specială al generalului-locotenent P.I. Batov. Iar pentru marea masă a trupelor s-a pregătit un Ghid de conversaţie rus-german. În manualul de conversaţie rus-român principalul este: cum se ajunge la sursa de petrol. Nici în cel rus-german principala problemă nu este uitată. Printre posibilele întrebări pentru soldaţii şi ofiţerii germani prizonieri este şi aceasta: „Unde sânt exploatările petrolifere?". După câte îmi amintesc de la şcoală, în Germania nu există exploatări petrolifere. O asemenea întrebare putea fi pusă numai unui ofiţer sau unui soldat german aflat în România.
Manualul de conversaţie are „bunul de tipar" dat la 5 iunie 1941. Este tipărit la tipografia nr. 2 a Comisariatului Poporului pentru Apărare, Leningrad, str. Herzen, 1. Armata sovietică şi întreg statul au funcţionat cu precizia unui mecanism de ceasornic: s-a dat „bun de tipar pe 5 iunie", iar pe 23 iunie cărţuliile au fost capturate de unităţile de avangardă germană la Liepai, pe 25 – la Rava-Rusă, pe 28 - la Minsk. Au fost capturate vagoane întregi: cărţi arse, pe jumătate arse sau intacte. Difuzarea cărţuliilor (dacă Hitler n-ar fi atacat) putea fi făcută la fel de iute ca şi difuzarea gazetei „Steaua Roşie". Pe aceleaşi canale. Pentru mine totul este clar. Dar de ce au fost tipărite la Leningrad? Nu pare la îndemână să fie difuzate din colţul de nord-vest al Patriei sovietice... Se ascunde oare ceva aici?
După apariţia Spărgătorului, am primit câte o papară şi în Rusia, şi în Germania, şi în America, şi în Israel, şi în Marea Britanic, însă nimeni nu a replicat nimic esenţial. Toţi criticii au evitat chestiunile principale. Uneori au căutat în Spărgător ceea ce nu era în el. Şi m-au chelfănit pentru ceea ce nu spusesem, nu scrisesem, nici nu gândisem. De pildă, se spune în felul următor: Suvorov afirmă că Stalin a fost un criminal, aşadar, nu cumva îl apără pe Hitler? Poate că el neagă existenţa lagărelor de concentrare naziste şi uciderea a milioane de oameni. Astfel de declaraţii a făcut, bunăoară, istoricul israelian Gabriel Gorodeţki. N-am polemizat cu Gorodeţki: nu există nimic mai rău decât a polemiza după schema: Eşti un prost - Ba tu eşti prost! Ştiam că se vor găsi critici obiectivi care îi vor arăta lui Gorodeţki şi celor asemenea lui că nu trebuie să-l iei la refec pe autor pentru un material despre care nici măcar n-a pomenit. Şi s-au găsit apărători ai versiunii mele şi în Rusia, şi în Polonia, şi în Israel, şi în Germania, şi în America.
Istoricul israelian Zeev Bar-Salla a dat o ripostă severă lui Gorodeţki în revista „Okna", reproducând în sprijinul versiunii mele fotocopia manualului de conversaţie rus-german. Se vede deci că nu s-a păstrat numai la academia mea, nu numai la foştii soldaţi germani, dar şi în colecţiile particulare ale cetăţenilor sovietici care au părăsit ulterior patria socialistă... M-am bucurat: na, uite încă o confir¬mare... Şi-ar fi trebuit să pun punct aici. Însă eu aşa am fost educat: să fiu atent la cele mai mici clenciuri. Am citit totul, am examinat fotocopia până în cele mai mici amănunte. Aceeaşi carte, acelaşi text. Numai că... Abia pe ultima pagină este o deosebire. Se scrie cu literele cele mai mici: „Bun de tipar 29-5.41. Tipografia nr. 1 a Editurii militare Comisariatul Poporului pentru Apărare, Moscova, str. Skvorţov-Stepanov, 3".
După terminarea Academiei am avut de câteva ori în mână astfel de manuale, după apariţia Spărgătorului foşti soldaţi şi ofiţeri germani mi le-au trimis din Germania. Întotdeauna era editat la Leningrad. Nu ştiam de existenţa unei ediţii moscovite. Acum iat-o! Şi este dată la tipar cu o săptămână înainte de cea de la Leningrad.
Aşadar, manualul a început să se tipărească la Moscova la 29 mai 1941. Dar trebuiau multe. Foarte multe. Şi urgent. De aceea peste o săptămână, la 5 iunie 1941, s-a făcut apel la tipografia leningrădeană, poate că şi la altele. Şi data dă de gândit.
Toţi, exceptând istoricii-comunişti, recunosc că Stalin se pregătea să cucerească Europa, însă, spun ei... În 1942. Mă opun: în acest caz manualul ar fi rămas în seiful generalului Biazi până în 1942. Iar cu o lună înainte de invazie s-ar fi dat undă verde şi-ar fi fost tipărit în tirajul corespunzător, ar fi fost încărcate vagoanele şi trimise la frontiera vestică pentru armatele sovietice de invazie. A trimite trupelor o asemenea cărţulie cu un an înainte de invazie este imprudent. În 1937-38, pentru ceva similar tovarăşul Stalin a scurtat de cap mulţi şefi, pentru ca cei rămaşi în viaţă să se înveţe minte. N-ar fi îndrăznit generalul-maior Biazi să dezvăluie planul stalinist la milioane de executanţi şi cu un an înainte de invazie. Iar şeful direct al generalului Biazi, şeful GRU, general-locotenent F.I. Golikov, n-ar fi permis să fie tipărită o asemenea cărticică înainte de vreme, ba chiar să fie difuzată trupei. Nu era prost Filip Ivanovici Golikov. Nu degeaba în timpul războiului a devenit locţiitorul lui Stalin. Tovarăşul Stalin nu suporta proştii ca locţiitori. Iar dacă invazia s-a pregătit pentru 6 iulie 1941, cărticica a intrat la tipar exact când trebuia. Cu o lună înainte. La fix!
Însă în aceeaşi lună iunie vagoane întregi de manuale de conversaţie au ars, devenind inutile în acel moment. Au ars împreună cu hărţile Bavariei şi ale României. În Spărgătorul de gheaţă am adus dovezi că Marele Stat-Major sovietic plănuia un război de agresiune. Istoricii comunişti n-au ripostat: Da, spun, au existat planuri ofensive. Dar, au adăugat ei, orice mare stat-major are pentru orice eventualitate planuri defensive, dar şi ofensive. Nu tovarăşi, „pentru orice eventualitate" statele-majore sovietice au avut numai planuri ofensive. Iar planuri de apărare sau de contraatac „pentru orice eventualitate" n-au existat deloc. Pur şi simplu nu existau hărţi pe care s-ar fi putut reprezenta astfel de planuri.
Sorry for the Romanian, too much to translate. However, it mentions a chapter not often heard. The almost total lack of maps in the Red Army in the first months of the war. Without maps, chaos reigned supreme and tactical awareness became nonexistent. Commanders couldn't get an overview of the situation, of the enemy movements and often of their own troops. Solonin's book brings further evidence to the chaotic and completely random way the mechanized corps acted based on rumors and false sightings.
As a result, the battle worthiness and morale dropped like a rock. In the 3rd part of the Last Republic, The Disaster, the actions of the 186th division are told by a company commander. The difference between what happened prior to June 22 ( recruitment, training, redeployment of the division from the Far East under the cover of the Tass communique of June 13, 1941, as part of the 2nd echelon, arrival in the western sectors at Idritsa, re-equipment with new outfit and brand new weapons and covert movements towards the state border at night ) and post June 22 ( complete chaos, no clear orders, the division is embarked in rail echelons, moved 100km, than moved back, than moved again, moved back again, trying to occupy fortifications on the Stalin line, abandoning them, moving to another sector, abandoning it again, being bombed while in the rail echelons, and the despair of the men at the confusion and chaos around them, dropping their weapons and deserting, trying to get rest near a village and being captured by a few Germans without a fight ).
On one hand everything was done like clock-work, the commanders knew what they have to do, everything went on schedule. After June 22, the same commanders have totally lost the situation, they give conflicting orders, the troops don't finish executing one order that they received another contradicting one, they are asked to disembark and hours later are told to reembark in the trains to be moved and the next morning they are still there not having moved at all, than to occupy fortifications only to abandon them hours later because another division was supposed to be in their place, etc. In short a total collapse of the order and control which lead the units to disintegrate before coming into contact with the enemy. And when they did make contact, they were so exhausted and fed up with the week long marches and conflicting orders, having lost any confidence in the command and the mission they had, they simply surrendered en masse.
Group: Members
Posts: 814
Member No.: 2421
Joined: March 15, 2009
PaulC, I want you to analyze the following situation: as you know in September 1939 Red Army participated in the invasion of Poland joining Wehrmacht from the east! Reading a book dedicated to the Red Army military operation in September 1939 in Poland I was surprised to note that the Red Army deployed superior forces at least in terms of artillery and armor then the German ones! The two fronts participating, Belorussian and Ukrainean, had each three armies, one tank corps and six tank brigades, with 3542 tanks alltogether (of which 203 T-28 heavy tanks). Of the data that I have the Wehrmacht deployed 2690 tanks (of which 83% were no mach for any soviet tank, you name it!) of its total 3472 tanks that Germany had. The question is: why in this world need Stalin to make that complicated game he described in his books to make Hitler go in war with the western powers when it was much easier to crush him then, and not wait two more years in which time the German army have strengthened so much that made Barbarossa possible?
Group: Members
Posts: 1463
Member No.: 2323
Joined: December 02, 2008
ANDREAS: one answer could be that "the situation wasn't ripe enough", meaning the conflict hasn't really begun yet, there wasn't enough destructionn, there weren't enough dead people - and if he did attack Germany, he should have stopped at the Rhine - which wasn't enough! Actually it would've been farther than he got in 1945... A question: which book is that "dedicated to Poland"? Is it in English?
Group: Members
Posts: 814
Member No.: 2421
Joined: March 15, 2009
I have a german translation of the book "Czerwony Blitzkrieg - wrzesień 1939". J. Magnuski and M. Kolomijec. Warszawa 1994. German edition of 1999. The book focuses on military operations conducted by the soviet armored and motorized formations in eastern Poland in september 1939. It should however be noted that the conclusions of the authors of the book are are quite different than those of other analysts (including German analyzes of the period!). I mean that Soviet troops fighting performance is rated as good in this book but is estimated to be poor by other authors (f.i. Steven Zaloga) so it's hard to draw a definitive conclusion!
This post has been edited by ANDREAS on August 26, 2012 03:43 pm
Group: Members
Posts: 1463
Member No.: 2323
Joined: December 02, 2008
OoT and not quite so: in the "Last Republic" book, (well, volume I, because he wrote two sequels...) the author states at page 16 that he asked a certain question to his first-grade teacher, a "Anna Ivanovna" woman . Well, what was the question? I've never found it throughout the book. Did I miss it or did Mr. Rezun actually not write it?
Group: Members
Posts: 1463
Member No.: 2323
Joined: December 02, 2008
The end of chapter 3, "Prima Încercare"... As a matter of fact, I have the PDF in my possesion right now... The printed books are in the mail AFAIK (Solonin, Suvorov -"Last Republic" 2, 3, "Suicide", "Day M", "The 2194 days war" (Olteanu, Duţu)...
Group: Members
Posts: 814
Member No.: 2421
Joined: March 15, 2009
MMM, as you probably assumed too, the question is related to the song in which the SU is the one who ignited the "universal fire" (starting the world war)... I guess? Indeed there is no clue about the question he asks!
Group: Members
Posts: 159
Member No.: 3290
Joined: April 19, 2012
One easily forgotten points is that we too we're part of the party on the Eastern Front. How did our army and services perceived the pre-June 22 situation ? How did they see the soviets ? I've scanned some pages from "Gloria si tragedii".
Group: Members
Posts: 814
Member No.: 2421
Joined: March 15, 2009
PaulC the content of the pages is very interesting, indeed! But not fully support Suvorov's theory as I expected (from a small and backward country as ours in 1941 at least from military point of view).
Group: Members
Posts: 1463
Member No.: 2323
Joined: December 02, 2008
QUOTE (ANDREAS @ September 16, 2012 08:50 pm)
a small and backward country as ours in 1941 at least from military point of view
Backward? Maybe... Small? Nah... from our allies, only Poland had a bigger population - and thus a bigger army! Check the numbers! Some say that even our army was better equipped than the Jugoslav, Bulgarian, Greek armies, so I wouldn't hurry too much to call it names like that. The "fearless leader" which was Carol II - yeah, he was one-of-a-kind!
Group: Members
Posts: 159
Member No.: 3290
Joined: April 19, 2012
QUOTE (ANDREAS @ September 16, 2012 07:50 pm)
PaulC the content of the pages is very interesting, indeed! But not fully support Suvorov's theory as I expected (from a small and backward country as ours in 1941 at least from military point of view).
I believe page 37 does more than enough to support Suvorov's theory. The Soviet threat was real and the SSI reported it.
What is interesting, according to Suvorov, Stalin's biggest mistake was taking Basarabia and Northen Bucovina. Why ? He did it when 95% of the German forces were engaged in the west. He knew Germany couldn't do anything about it. By doing this, he directly threatened Romania and the vital oil supply, the sole alternative to a Reich constrained to the European mainland. Half of Germany's fuel came from Romania. Without it, the economy and/or the army would have been paralyzed.
That was the wake up call for Hitler. 1 week after the Soviet invasion of Basarabia he asked for a preliminary investigation of a war with the Soviet Union. He realized he was cheated. Stalin wasn't friendly after all. From that very moment, his attitude to the Soviet Union changed.
Stalin OTOH pushed for more. In the Berlin 1940 November talks, the Soviet Union declared the Ribbentrop-Molotov pact to be obsolete. The Soviet Union wants bases in Bulgaria, Dardaneles and the Skagerak strait ( Denmark ). Also the finish problem isn't solved ( we'll attack Finland again ) and Germany should back off from Finland. Hitler is raging - the demands are absolute blackmail. He tells Molotov Finland is strategically important for Germany ( nickel and wood ), Romania is vital for oil and the soviet interests for the straits threatens German security. He suggests the Soviet Union to look south, Persia and India. Molotov says niet and they stop the deliveries.
Sorry for the long text, but it's worth reading.
QUOTE
Frames 0281-0259 [sic], serial F 3
Memorandum of the Conversation Between the Führer and the Chairman of the Council of People's Commissars and People's Commissar for Foreign Affairs, Molotov, in the Presence of the Reich Foreign Minister, the Deputy People's Commissar, Dekanosov, as Well as of Counselor of Embassy Hilger and Herr Pavlov, Who Acted as Interpreters, on November 12, 1940
STATE SECRET
Füh. 32/40 g. Rs.
After some words of welcome, the Führer stated that the idea that was uppermost in his mind in the conversations now taking place was this: In the life of peoples it was indeed difficult to lay down a course for development over a long period in the future and the outbreak of conflicts was often strongly influenced by personal factors; he believed, nevertheless, that an attempt had to be made to fix the development of nations, even for a long period of time, in so far as that was possible, so that friction would be avoided and the elements of conflict precluded as far as humanly possible. This was particularly in order when two nations such as the German and Russian nations had at their helm men who possessed sufficient authority to commit their countries to a development in a definite direction. In the case of Russia and Germany, moreover, two very great nations were involved which need not by nature have any conflict of interests, if each nation understood that the other required certain vital necessities without the guarantee of which its existence was impossible. Besides this, both countries had systems of government which did not wage war for the sake of war, but which needed peace more than war in order to carry out their domestic tasks. With due regard for vital needs, particularly in the economic field, it should really be possible to achieve a settlement between them, which would lead to peaceful collaboration between the two countries beyond the life span of the present leaders.
After Molotov had expressed his entire agreement with these arguments, the Führer continued that it was obviously a difficult task to chart developments between peoples and countries over a long period. He believed, however, that it would be possible to elaborate clearly and precisely certain general points of views quite independently of personal motives and to orient the political and economic interests of peoples in such a manner as to give some guarantee that conflicts would be avoided even for rather long periods. The situation in which
Page 227
the conversation of today was taking place was characterized by the fact that Germany was at war, while Soviet Russia was not. Many of the measures taken by Germany had been influenced by the fact of her belligerency. Many of the steps that were necessary in the course of the war had developed from the conduct of the war itself and could not have been anticipated at the outbreak of war. By and large, not only Germany but also Russia had gained great advantages. On further consideration, the political collaboration during the one year of its existence had been of considerable value to both countries.
Molotov stated that this was quite correct.
The Führer declared further that probably neither of the two peoples had realized its wishes 100 percent. In political life, however, even a 20-25 percent realization of demands was would a good deal. He believed that not every wish would be fulfilled in the future either, but that the two greatest peoples of Europe, if they went along together, would, in any case gain more than if they worked against each other. If they stood together, some advantage would always accrue to both countries. If they worked against each other, however, third countries would be the sole gainers.
Molotov replied that the argument of the Führer was entirely correct and would be confirmed by history; that it was particularly applicable to the present situation, however.
The Führer then went on to say that proceeding from these ideas he had again quite soberly pondered the question of German-Russian collaboration, at a time when the military operations were in effect concluded.
The war had, moreover, led to complications which were not intended by Germany, but which had compelled her from time to time to react militarily to certain events. The Führer then outlined to Molotov the course of military operations up to the present, which had led to the fact that England no longer had an ally on the continent. He described in detail the military operations now being carried out against England, and he stressed the influence of atmospheric conditions on these operations. The English retaliatory measures were ridiculous, and the Russian gentlemen could convince themselves at first hand of the fiction of alleged destruction in Berlin. As soon as atmospheric conditions improved, Germany would be poised for the great and final blow against England. At the moment, then, it was her aim to try not only to make military preparations for this final struggle, but also to clarify the political issues which would be of
Page 228
importance during and after this showdown. He had, therefore, reexamined the relations with Russia, and not in a negative spirit, but with the intention of organizing them positively-if possible, for a long period of time. In so doing he had reached several conclusions:
1. Germany was not seeking to obtain military aid from Russia;
2. Because of the tremendous extension of the war, Germany had been forced, in order to oppose England, to penetrate into territories remote from her and in which she was not basically interested politically or economically;
3. There were nevertheless certain requirements, the full importance of which had become apparent only during the war, but which were absolutely vital to Germany. Among them were certain sources of raw materials which were considered by Germany as most vital and absolutely indispensable. Possibly Herr Molotov was of the opinion that in one case or another they had departed from the conception of the spheres of influence which had been agreed upon by Stalin and the Reich Foreign Minister. Such departures had already occurred in some cases in the course of Russian operations against Poland. In a number of cases, on calm consideration of the German and Russian interests, he (the Führer) had not been ready to made concessions' but he had realized that it was desirable to meet the needs of Russia half-way, as, for instance, in the case of Lithuania. From an economic point of view, Lithuania had, it is true, had a certain importance for us, but from a political point of view, we had understood the necessity of straightening out the situation in this whole field in order thereby to prevent in the future the spiritual revival of tendencies that were capable of causing tension between the two countries of Germany and Russia. In another case, namely, that of the South Tyrol, Germany had taken a similar position. However, in the course of the war, factors had arisen for Germany which could not have been anticipated at the outbreak of the war, but which had to be considered absolutely vital from the standpoint of military operations.
He (the Führer) now had pondered the question how, beyond all petty momentary considerations, further to clarify in bold outline the collaboration between Germany and Russia and what direction future German-Russian developments should take. In this matter the following viewpoints were of importance for Germany:
1. Need for Lebensraum [Raumnot]. During the war Germany had acquired such large areas that she would require one hundred years to utilize them fully.
2. Some colonial expansion in Central Africa was necessary.
Page 229
3. Germany needed certain raw materials, the supply of which she would have to safeguard under all circumstances. And
4. She could not permit the establishment by hostile powers of air or naval bases in certain areas.
In no event, however, would the interests of Russia be selected. The Russian empire could develop without in the least prejudicing German interests. (Molotov said this was quite correct.) If both countries came to realize this fact, they could collaborate to their mutual advantage and could spare themselves difficulties, friction, and nervous tension. It was perfectly obvious that Germany and Russia would never become one world. Both countries would always exist separate from each other as two powerful elements of the world. Each of them could shape its future as it liked, if in so doing it considered the interests of the other. Germany herself had no interests in Asia other than general economic and commercial interests. In particular, she had no colonial interests there. She knew, furthermore, that the possible colonial territories in Asia would probably fall to Japan. If by any chance China, too, should be drawn into the orbit of the awakening [erwachenden] nations, any colonial aspirations would be doomed to disappointment from the start in view of the masses of people living there.
There were in Europe a number of points of contact [Berührungsmomenten] between Germany, Russia, and Italy. Each one of these three countries had an understandable desire for an outlet to the open sea. Germany wanted to get out of the North Sea, Italy wanted to remove the barrier of Gibraltar, and Russia was also striving toward the ocean. The question now was how much chance there was for these great countries really to obtain free access to the ocean without in turn coming into conflict with each other over the matter. This was also the viewpoint from which he looked upon the organization of European relations after the war. The leading statesmen of Europe must prevent this war from becoming the father of a new war. The issues to be settled had, therefore, to be settled in such a manner that, at least in the foreseeable future, no new conflict could arise.
In this spirit, he (the Führer) had talked with the French statesmen and believed that he had found among them some sympathy for a settlement which would lead to tolerable conditions for a rather long period and which would be of advantage to all concerned, if only to the extent that a new war did not again have to be feared immediately. Referring to the preamble of the Armistice Treaty with France, he had pointed out to Pétain and Laval that, as long as the
Page 230
war with England lasted, no step might be taken which would in any way be incompatible with the conditions for ending this war against Great Britain.
Elsewhere, too, there were problems such as these, but ones which arose only for the duration of the war. Thus, for instance, Germany had no political interests whatsoever in the Balkans and was active there at present exclusively under the compulsion of securing for herself certain raw materials. It was a matter of purely military interests, the safeguarding of which was not a pleasant task, since, for instance, a German military force had to be maintained in Rumania, hundreds of kilometers away from the supply centers.
For similar reasons the idea was intolerable to Germany that England might get a foothold in Greece in order to establish air and naval bases there. The Reich was compelled to prevent this under any circumstances.
The continuation of the war under such circumstances was of course not desirable. And that is why Germany had wanted to end the war after the conclusion of the Polish campaign. At that time England and France could have had peace without personal sacrifices; they had, however, preferred to continue the war. Of course, blood also creates rights, and it was inadmissible that certain countries should have declared and waged war without afterward paying the cost. He (the Führer) had made this clear to the French. At the present stage of developments, however, the question was which of the countries responsible for the war had to pay more. At any rate, Germany would have preferred to end the war last year and to have demobilized her army in order to resume her peacetime work, since from an economic point of view any war was bad business. Even the victor had to incur such expenses before, during, and after the war that he could have reached his goal much more cheaply in a peaceful development.
Molotov concurred in this idea, stating that in any case it was vastly more expensive to attain a goal by military measures than by peaceful means. The Führer pointed out further that under the present circumstances Germany had been forced by wartime developments to become active in areas in which she was politically disinterested but had at most economic interests. Self-preservation, however, absolutely dictated this course. Nevertheless, this activity of Germany-forced upon her in the areas in question-represented no obstacle to any pacification of the world which would later be undertaken, and which would bring to the nations working toward the same end that for which they hoped.
Page 231
In addition, there was the problem of America. The United States now pursuing an imperialistic policy. It was not fighting for England, but only trying to get the British Empire into its grasp. They were helping England, at best, in order to further their own rearmament and to reinforce their military power by acquiring bases. In the distant future it would be a question of establishing a great solidarity among those countries which might be involved in case of an extension of the sphere of influence of this Anglo-Saxon power, which had a more solid foundation, by far, than England. In this case, it was not a question of the immediate future; not in 1945, but in 1970 or 1980, at the earliest, would the freedom of other nations be seriously endangered by this Anglo-Saxon power. At any rate, the Continent of Europe had to adjust itself now to this development and had to act jointly against the Anglo-Saxons and against any of their attempts to acquire dangerous bases. Therefore, he had undertaken an exchange of ideas with France, Italy, and Spain, in order with these countries to set up in the whole of Europe and Africa some kind of Monroe Doctrine and to adopt a new joint colonial policy by which each of the powers concerned would claim for itself only as much colonial territory as it could really utilize. In other regions, where Russia was the power in the foremost position, the interests of the latter would, of course, have to come first. This would result in a great coalition of powers which, guided by sober appraisal of realities, would have to establish their respective spheres of interest and would assert themselves against the rest of the world correspondingly. It was surely a difficult task to organize such a coalition of countries; and yet, to conceive it was not as difficult as to carry it out.
The Führer then reverted to the German-Russian efforts. He understood thoroughly Russia's attempts to get ice-free ports with absolutely secure access to the open sea. Germany had enormously expanded her Lebensraum in her present eastern provinces. At least half of this area, however, must be regarded as an economic liability. Probably both Russia and Germany had not achieved everything they had set out to do. In any case, however, the successes had been great on both sides. If a liberal view were taken of the remaining issues and due regard were taken of the fact that Germany was still at war and had to concern herself with areas which, in and for themselves, were of no importance to her politically, substantial gains for both partners could be achieved in the future, too. In this connection the Führer again turned to the Balkans and repeated that Germany
Page 232
would at once oppose by military action any attempt by England to get a foothold in Salonika. She still retained unpleasant memories from the last war of the then Salonika Front.
To a question of Molotov's as to how Salonika constituted a danger, the Führer referred to the proximity of the Rumanian petroleum fields, which Germany wished to protect under all circumstances. As soon as peace prevailed, however, the German troops would immediately leave Rumania again.
In the further course of the conversation, the Führer asked Molotov how Russia planned to safeguard her interests in the Black Sea and in the Straits. Germany would also be prepared at any time to help effect an improvement for Russia in the regime of the Straits.
Molotov replied that the statements of the Führer had been of a general nature and that in general he could agree with his reasoning. He was also of the opinion that it would be in the interest of Germany and the Soviet Union if the two countries would collaborate and not fight each other. Upon his departure from Moscow, Stalin had given him exact instructions, and everything that he was about to say was identical with the views of Stalin. He concurred in the opinion of the Führer that both partners had derived substantial benefits from the German-Russian agreement. Germany had received a secure hinterland that, as was generally known, had been of great importance for the further course of events during the year of war. In Poland, too, Germany had gained considerable economic advantages. By the exchange of Lithuania for the Voivodeship of Lublin, all possible friction between Russia and Germany had been avoided. The German-Russian agreement of last year could therefore be regarded as fulfilled, except for one point, namely, Finland. The Finnish question was still unsolved, and he asked the Führer to tell him whether the German-Russian agreement, as far as it concerned Finland, was still in force. In the opinion of the Soviet Government, no changes had occurred here. Also, in the opinion of the Soviet Government the German-Russian agreement of last year represented only a partial solution. In the meanwhile, other issues had arisen that also had to be solved.
Molotov then turned to the matter of the significance of the Tripartite Pact. What was the meaning of the New Order in Europe and in Asia, and what role would the U.S.S.R. be given in it? These issues must be discussed during the Berlin conversations and during the contemplated visit of the Reich Foreign Minister to Moscow, on which the Russians were definitely counting. Moreover, there were issues
Page 233
to be clarified regarding Russia's Balkan and Black Sea interests with respect to Bulgaria, Rumania, and Turkey. It would be easier for the Russian Government to give specific replies to the questions raised by the Führer, if it could obtain the explanations just requested. It would be interested in the New Order in Europe, and particularly in the tempo and the form of this New Order. It would also like to have an idea of the boundaries of the so-called Greater East Asian Sphere.
The Führer replied that the Tripartite Pact was intended to regulate conditions in Europe as to the natural interests of the European countries and, consequently, Germany was now approaching the Soviet Union in order that she might express herself regarding the areas of interest to her. In no case was a settlement to be made without Soviet Russian cooperation. This applied not only to Europe, but also to Asia, where Russia herself was to cooperate in the definition of the Greater East Asian Sphere and where she was to designate her claims there. Germany's task in this case was that of a mediator. Russia by no means was to be confronted with a fait accompli.
When the Führer undertook to try to establish the above-mentioned coalition of powers, it was not the German-Russian relationship which appeared to him to be the most difficult point, but the question of whether a collaboration between Germany, France, and Italy was possible. Only now that he believed this problem could be solved, and after a settlement in broad outlines had in effect been accepted by the three countries, had he thought it possible to contact Soviet Russia for the purpose of settling the questions of the Black Sea, the Balkans, and Turkey.
In conclusion, the Führer summed up by stating that the discussion, to a certain extent, represented the first concrete step toward a comprehensive collaboration, with due consideration for the problems of Western Europe, which were to be settled between Germany, Italy, and France, as well as for the issues of the East, which were essentially the concern of Russia and Japan, but in which Germany offered her good offices as mediator. It was a matter of opposing any attempt on the part of America to "make money on Europe." The United States had no business either in Europe, in Africa, or in Asia.
Molotov expressed his agreement with the statements of the Führer regarding the role of America and England. The participation of Russia in the Tripartite Pact appeared to him entirely acceptable in principle, provided that Russia was to cooperate as a partner and not be merely an object. In that case he saw no difficulties in the matter
Page 234
of participation of the Soviet Union in the common effort. But the aim and the significance of the Pact must first be more closely defined, particularly because of the delimitation of the Greater East Asian Sphere.
In view of a possible air raid alarm the talk was broken off at this point and postponed until the following day, the Führer promising Molotov that he would discuss with him in detail the various issues which had come up during the conversation.
SCHMIDT
BERLIN, November 16, 1940.
*****
Frames 154-190, serial F 18
Memorandum of the Conversation Between the Führer and the Chairman of the Council of People's Commissars Molotov in the Presence of the Reich Foreign Minister and the Deputy People's Commissar for Foreign Affairs, Dekanosov, as Well as of Counselor of Embassy Hilger and Herr Pavlov, Who Acted as Interpreters, in Berlin on November 13, 1940
Füh. 33/40
The Führer referred to the remark of Molotov during yesterday's conversation, according to which the German-Russian agreement was fulfilled "with the exception of one point: namely, of Finland."
Molotov explained that this remark referred not only to the German-Russian agreement itself, but in particular to the Secret Protocols too.
The Führer replied that, in the Secret Protocol, zones of influence and spheres of interest had been designated and distributed between Germany and Russia. In so far as it had been a question of actually taking possession, Germany had lived up to the agreements, which was not quite the case on the Russian side. At any rate, Germany had not occupied any territory that was within the Russian sphere of influence.
Lithuania had already been mentioned yesterday. There could be no doubt that in this case the changes from the original German-Russian agreement were essentially due to Russian initiative. Whether the difficulties-to avoid which the Russians had offered their suggestion-would actually have resulted from the partition of Poland, could be left out of the discussion. In any case, the Voivodeship of Lublin was no compensation, economically, for Lithuania. However,
Page 235
the Germans had seen that in the course of events a situation had resulted which necessitated revision of the original agreement.
The same applied to Bucovina. Strictly speaking, in the original agreement Germany had declared herself disinterested only in Bessarabia. Nevertheless, she had realized, in this case too, that revision of the agreement was in certain respects advantageous for the other partner.
The situation regarding Finland was quite similar. Germany had no political interest there. This was known to the Russian Government. During the Russo-Finnish War Germany had meticulously fulfilled all her obligations in regard to absolutely benevolent neutrality.
Molotov interposed here that the Russian Government had had no cause for criticism with regard to the attitude of Germany during that conflict.
In this connection the Führer mentioned also that he had even detained ships in Bergen which were transporting arms and ammunition to Finland, for which Germany had actually had no authority. Germany had incurred the serious opposition of the rest of the world, and of Sweden in particular, by her attitude during the Russo-Finnish War. As a result, during the subsequent Norwegian campaign, itself involving considerable risks, she had to employ a large number of divisions for protection against Sweden, which she would not have needed otherwise.
The real situation was as follows: In accordance with the German-Russian agreements. Germany recognized that, politically, Finland was of primary interest to Russia and was in her zone of influence. However, Germany had to consider the following two points:
1. For the duration of the war she was very greatly interested in the deliveries of nickel and lumber from Finland, and
2. She did not desire any new conflict in the Baltic Sea which would further curtail her freedom of movement in one of the few merchant shipping regions which still remained to her. It was completely incorrect to assert that Finland was occupied by German troops. To be sure, troops were being transported to Kirkenes via Finland, of which fact Russia had been officially informed by Germany. Because of the length of the route, the trains had to stop two or three times in Finnish territory. However, as soon as the transit of the troop contingents to be transported had been completed, no additional troops would be sent through Finland. He (the Führer) pointed out that
Page 236
both Germany and Russia would naturally be interested in not allowing the Baltic Sea to become a combat zone again. Since the Russo-Finnish War, the possibilities for military operations had shifted, because England had available long-range bombers and long-range destroyers. The English thereby had a chance to get a foothold on Finnish airports.
In addition, there was a purely psychological factor which was extremely onerous. The Finns had defended themselves bravely, and they had gained the sympathies of the world-particularly of Scandinavia. In Germany too during the Russo-Finnish War, the people were somewhat annoyed at the position which, as a result of the agreements with Russia, Germany had to take and actually did take. Germany did not wish any new Finnish War because of the aforementioned considerations. However, the legitimate claims of Russia were not affected by that. Germany had proved this again and again by her attitude on various issues, among others the issue of the fortification of the Aaland Islands. For the duration of the war, however, her economic interests in Finland were just as important as in Rumania. Germany expected consideration of these interests all the more, since she herself had also shown understanding of the Russian wishes in the issues of Lithuania and Bucovina at the time. At any rate, she had no political interest of any kind in Finland, and she fully accepted the fact that that country belonged to the Russian zone of influence.
In his reply Molotov pointed out that the agreement of 1939 had referred to a certain stage of the development which had been concluded by the end of the Polish War, while the second stage was brought to an end by the defeat of France, and that they were really in the third stage now. He recalled that by the original agreement, with its Secret Protocol, the common German-Russian boundary had been fixed and issues concerning the adjacent Baltic countries and Rumania, Finland, and Poland had been settled For the rest, he agreed with the remarks of the Führer on the revisions made. However, if he drew up a balance sheet of the situation that resulted after the defeat of France, he would have to state that the German-Russian agreement had not been without influence upon the great German victories.
As to the question of the revision of the original agreement with regard to Lithuania and the Voivodeship of Lublin, Molotov pointed out that the Soviet Union would not have insisted on that revision if Germany had not wanted it. But he believed that the new solution had been in the interest of both parties.
Page 237
At this point the Reich Foreign Minister interjected that, to be sure, Russia had not made this revision an absolute condition, but at any rate had urged it very strongly.
Molotov insisted that the Soviet Government would not have refused to leave matters as provided in the original agreement. At any rate, however, Germany, for its concession in Lithuania, had received compensation in Polish territory.
The Führer interjected here that in this exchange one could not, from the point of view of economics, speak of adequate compensation.
Molotov then mentioned the question of the strip of Lithuanian territory and emphasized that the Soviet Government had not received any clear answer yet from Germany on this question. However, it awaited a decision.
Regarding Bucovina, he admitted that this involved an additional territory, one not mentioned in the Secret Protocol. Russia had at first confined her demands to Northern Bucovina. Under the present circumstances, however, Germany must understand the Russian interest in Southern Bucovina. But Russia had not received an answer to her question regarding this subject either. Instead, Germany had guaranteed the entire territory of Rumania and completely disregarded Russia's wishes with regard to Southern Bucovina.
The Führer replied that it would mean a considerable concession on the part of Germany, if even part of Bucovina were to be occupied by Russia. According to an oral agreement, the former Austrian territories were to fall within the German sphere of influence. Besides, the territories belonging to the Russian zone had been mentioned by name: Bessarabia, for example. There was, however, not a word regarding Bucovina in the agreements. Finally, the exact meaning of the expression "sphere of influence" was not further defined. At any rate, Germany had not violated the agreement in the least in this matter. To the objection of Molotov that the revisions with regard to the strip of Lithuanian territory and of Bucovina were not of very great importance in comparison with the revision which Germany had under taken elsewhere by military force, the Führer replied that so-called "revision by force of arms" had not been the subject of the agreement at all.
Molotov, however, persisted in the opinion previously stated: that the revisions desired by Russia were insignificant.
The Führer replied that if German-Russian collaboration was to show positive results in the future, the Soviet Government would have to understand that Germany was engaged in a life and death struggle,
Page 238
which, at all events, she wanted to conclude successfully. For that, a number of prerequisites depending upon economic and military factors were required, which Germany wanted to secure for herself by all means. If the Soviet Union were in a similar position, Germany on her part would, and would have to, demonstrate a similar understanding for Russian needs. The conditions which Germany wanted to assure did not conflict with the agreements with Russia. The German wish to avoid a war with unforeseeable consequences in the Baltic Sea did not mean any violation of the German-Russian agreements according to which Finland belonged in the Russian sphere of influence. The guarantee given upon the wish and request of the Rumanian Government was no violation of the agreements concerning Bessarabia. The Soviet Union had to realize that in the framework of any broader collaboration of the two countries advantages of quite different scope were to be reached than the insignificant revisions which were now being discussed. Much greater successes could then be achieved, provided that Russia did not now seek successes in territories in which Germany was interested for the duration of the war. The future successes would be the greater, the more Germany and Russia succeeded in fighting back to back against the outside world, and would become the smaller, the more the two countries faced each other breast to breast. In the first case there was no power on earth which could oppose the two countries.
In his reply Molotov voiced his agreement with the last conclusions of the Führer. In this connection he stressed the viewpoint of the Soviet leaders, and of Stalin in particular, that it would be possible and expedient to strengthen and activate the relations between the two countries. However, in order to give those relations a permanent basis, issues would also have to be clarified which were of secondary importance, but which spoiled the atmosphere of German-Russian relations. Finland belonged among these issues. If Russia and Germany had a good understanding, this issue could be solved without war, but there must be neither German troops in Finland nor political demonstrations in that country against the Soviet-Russian Government.
The Führer replied that the second point could not be a matter for debate, since Germany had nothing whatsoever to do with these things. Incidentally, demonstrations could easily be staged, and it was very difficult to find out afterward who had been the real instigator. However, regarding the German troops, he could give the
Page 239
assurance that, if a general settlement were made, no German troops would appear in Finland any longer.
Molotov replied that by demonstrations he also understood the dispatch of Finnish delegations to Germany or receptions of prominent Finns in Germany. Moreover, the circumstance of the presence of German troops had led to an ambiguous attitude on the part of Finland. Thus, for instance, slogans were brought out that "nobody was a Finn who approved of the last Russo-Finnish Peace Treaty", and the like.
The Führer replied that Germany had always exerted only a moderating influence and that she had advised Finland and also Rumania, in particular, to accept the Russian demands.
Molotov replied that the Soviet Government considered it as its duty definitively to settle and clarify the Finnish question. No new agreements were needed for that. The old German-Russian agreement assigned Finland to the Russian sphere of influence.
In conclusion the Führer stated on this point that Germany did not desire any war in the Baltic Sea and that she urgently needed Finland as a supplier of nickel and lumber. Politically, she was not interested and, in contrast to Russia, had occupied no Finnish territory. Incidentally, the transit of German troops would be finished within the next few days. No further troop trains would then be sent. The decisive question for Germany was whether Russia had the intention of going to war against Finland.
Molotov answered this question somewhat evasively with the statement that everything would be all right if the Finnish Government would give up its ambiguous attitude toward the U.S.S.R., and if the agitation against Russia among the population (bringing out of slogans such as the ones previously mentioned) would cease.
To the Führer's objection that he feared that Sweden might intervene in a Russo-Finnish War the next time, Molotov replied that he could not say anything about Sweden, but he had to stress that Germany, as well as the Soviet Union, was interested in the neutrality of Sweden. Of course, both countries were also interested in peace in the Baltic. but the Soviet Union was entirely able to assure peace in that region.
The Führer replied that they would perhaps experience in a different part of Europe how even the best military intentions were greatly restricted by geographical factors. He could, therefore, imagine that in the case of a new conflict a sort of resistance cell would be formed
Page 240
in Sweden and Finland, which would furnish air bases to England or even America. This would force Germany to intervene. He (the Führer) would, however, do this only reluctantly. He had already mentioned yesterday that the necessity for intervention would perhaps also arise in Salonika, and the case of Salonika was entirely sufficient for him. He had no interest in being forced to become active in the North too. He repeated that entirely different results could be achieved in future collaboration between the two countries and that Russia would after all, on the basis of the peace, receive everything that in her opinion was due her. It would perhaps be only a matter of six months or a year's delay. Besides, the Finnish Government had just sent a note in which it gave assurance of the closest and friendliest cooperation with Russia.
Molotov replied that the deeds did not always correspond with the words, and he persisted in the opinion which he had previously expressed: that peace in the Baltic Sea region could be absolutely insured, if perfect understanding were attained between Germany and Russia in the Finnish matter. Under those circumstances he did not understand why Russia should postpone the realization of her wishes for six months or a year. After all, the German-Russian agreement contained no time limits, and the hands of none of the partners were tied in their spheres of influence.
With a reference to the changes made in the agreement at Russia's request, the Führer stated that there must not be any war in the Baltic. A Baltic conflict would be a heavy strain on German-Russian relations and on the great collaboration of the future. In his opinion, however, future collaboration was more important than the settlement of secondary issues at this very moment.
Molotov replied that it was not a matter of war in the Baltic, but of the question of Finland and its settlement within the framework of the agreement of last year. In reply to a question of the Führer he declared that he imagined this settlement on the same scale as in Bessarabia and in the adjacent countries, and he requested the Führer to give his opinion on that.
When the Führer replied that he could only repeat that there must be no war with Finland, because such a conflict might have far-reaching repercussions, Molotov stated that a new factor had been introduced into the discussion by this position, which was not expressed in the treaty of last year.
The Führer replied that during the Russo-Finnish War, despite the danger that in connection with it Allied bases might be established
Page 241
in Scandinavia, Germany had meticulously kept her obligations toward Russia and had always advised Finland to give in.
In this connection the Reich Foreign Minister pointed out that Germany had even gone so far as to deny to the Finnish President the use of a German cable for a radio address to America.
Then the Führer went on to explain that just as Russia at the time had pointed out that a partition of Poland might lead to a strain on German-Russian relations, he now declared with the same frankness that a war in Finland would represent such a strain on German-Russian relations, and he asked the Russians to show exactly the same understanding in this instance as he had shown a year ago in the issue of Poland. Considering the genius of Russian diplomacy, ways and means could certainly be found to avoid such a war.
Molotov replied that he could not understand the German fear that a war might break out in the Baltic. Last year, when the international situation was worse for Germany than now, Germany had not raised this issue. Quite apart from the fact that Germany had occupied Denmark. Norway, Holland, and Belgium, she had completely defeated France and even believed that she had already conquered England. He (Molotov) did not see where under those circumstances the danger of war in the Baltic Sea should come from. He would have to request that Germany take the same stand as last year. If she did that unconditionally, there would certainly be no complications in connection with the Finnish issue. However, if she made reservations, a new situation would arise which would then have to be discussed.
In reply to the statements of Molotov regarding the absence of military danger in the Finnish question, the Führer stressed that he too had some understanding of military matters, and he considered it entirely possible that the United States would get a foothold in those regions in case of participation by Sweden in a possible war. He (the Führer) wanted to end the European War, and he could only repeat that in view of the uncertain attitude of Sweden a new war in the Baltic would mean a strain on German-Russian relations with unforeseeable consequences. Would Russia declare war on the United States, in case the latter should intervene in connection with the Finnish conflict?
When Molotov replied that this question was not of present interest, the Führer replied that it would be too late for a decision when it became so. When Molotov then declared that he did not see any indication of the outbreak of war in the Baltic, the Führer replied that in that
Page 242
case everything would be in order anyway and the whole discussion was really of a purely theoretical nature.
Summarizing, the Reich Foreign Minister pointed out that
(1) the Führer had declared that Finland remained in the sphere of influence of Russia and that Germany would not maintain any troops there;
(2) Germany had nothing to do with demonstrations of Finland against Russia, but was exerting her influence in the opposite direction, and
(3) the collaboration of the two countries was the decisive problem of long-range importance, which in the past had already resulted in great advantages for Russia, but which in the future would show advantages compared with which the matters that had just been discussed would appear entirely insignificant. There was actually no reason at all for making an issue of the Finnish question. Perhaps it was a misunderstanding only. Strategically, all of Russia's wishes had been satisfied by her peace treaty with Finland. Demonstrations in a conquered country were not at all unnatural, and if perhaps the transit of German troops had caused certain reactions in the Finnish population they would disappear with the end of those troop transits. Hence, if one considered matters realistically, there were no differences between Germany and Russia.
The Führer pointed out that both sides agreed in principle that Finland belonged to the Russian sphere of influence. Instead, therefore, of continuing a purely theoretical discussion, they should rather turn to more important problems.
After the conquest of England the British Empire would be apportioned as a gigantic world-wide estate in bankruptcy of 40 million square kilometers. In this bankrupt estate there would be for Russia access to the ice-free and really open ocean. Thus far, a minority of 40 million Englishmen had ruled 600 million inhabitants of the British Empire. He was about to crush this minority. Even the United States was actually doing nothing but picking out of this bankrupt estate a few items particularly suitable to the United States. Germany, of course, would like to avoid any conflict which would divert her from her struggle against the heart of the Empire, the British Isles. For that reason, he (the Führer) did not like Italy's war against Greece, as it diverted forces to the periphery instead of concentrating them against England at one point. The same would occur during a Baltic war. The conflict with England would be fought to the last ditch, and he had no doubt that the defeat of the British Isles would
Page 243
lead to the dissolution of the Empire. It was a chimera to believe that the Empire could possibly be ruled and held together from Canada. Under those circumstances there arose world-wide perspectives. During the next few weeks they would have to be settled in joint diplomatic negotiations with Russia, and Russia's participation in the solution of these problems would have to be arranged. All the countries which could possibly be interested in the bankrupt estate would have to stop all controversies among themselves and concern themselves exclusively with the partition of the British Empire. This applied to Germany, France, Italy, Russia, and Japan.
Molotov replied that he had followed the arguments of with interest and that he was in agreement with everything that he had understood. However, he could comment thereon less than the Führer, since the latter had surely thought more about these problems and formed more concrete opinions regarding them. The main thing was first to make up their minds regarding German-Russian collaboration, in which Italy and Japan could be included later on. In this connection nothing should be changed that had been started rather, they should only contemplate a continuation of what had been begun.
The Führer mentioned here that the further efforts in the sense of the opening up of great prospects would not be easy and emphasized in this connection that Germany did not want to annex France as the Russians appeared to assume. He wanted to create a world coalition of interested powers which would consist of Spain, France, Italy, Germany, Soviet Russia, and Japan and would to a certain degree represent a coalition-extending from North Africa to Eastern Asia-of all those who wanted to be satisfied out of the British bankrupt estate. To this end all internal controversies between the members of this coalition must be removed or at least neutralized. For this purpose the settlement of a whole series of questions was necessary. In the West, i. e. between Spain, France, Italy, and Germany, he believed he had now found a formula which satisfied everybody alike. It had not been easy to reconcile the views of Spain and France for instance, in regard to North Africa; however, recognizing the greater future possibilities, both countries finally had given in. After the West was thus settled, an agreement in the East must now be reached. In this case it was not a matter of relations between Soviet Russia and Turkey only, but also of the Greater Asian Sphere. The latter consisted not only of the Greater East Asian Sphere, but also of a purely Asiatic area oriented toward the south, that Germany even now recognized as Russia's sphere of influence. It was a matter of
Page 244
determining in bold outlines the boundaries for the future activity of peoples and of assigning to nations large areas where they could find an ample field of activity for fifty to a hundred years.
Molotov replied that the Führer had raised a number of questions which concerned not only Europe but, beyond that, other territories too. He wanted to discuss first a problem closer to Europe, that of Turkey. As a Black Sea power, the Soviet Union was tied up with a number of countries. In this connection there was still an unsettled question that was just now being discussed by the Danube Commission. Moreover, the Soviet Union had expressed its dissatisfaction to Rumania that the latter had accepted the guarantee of Germany and Italy without consultation with Russia. The Soviet Government had already explained its position twice, and it was of the opinion that the guarantee was aimed against the interests of Soviet Russia, "if one might express oneself so bluntly." Therefore, the question had arisen of revoking this guarantee. To this the Führer had declared that for a certain time it was necessary and its removal therefore impossible. This affected the interests of the Soviet Union as a Black Sea power.
Molotov then came to speak of the Straits, which, referring to the Crimean War and the events of the years 1918-19, he called England's historic gateway for attack on the Soviet Union. The situation was all the more menacing to Russia, as the British had now gained a foothold in Greece. For reasons of security the relations between Soviet Russia and other Black Sea powers were of great importance. In this connection Molotov asked the Führer what Germany would say if Russia gave Bulgaria, that is, the independent country located closest to the Straits, a guarantee under exactly the same conditions as Germany and Italy had given one to Rumania. Russia, however, intended to agree beforehand on this matter with Germany and, if possible, with Italy too.
To a question by Molotov regarding the German position on the question of the Straits, the Führer replied that the Reich Foreign Minister had already considered this point and that he had envisaged a revision of the Montreux Convention in favor of the Soviet Union.
The Reich Foreign Minister confirmed this and stated that the Italians also took a benevolent attitude on the question of this revision.
Molotov again brought up the guarantee to Bulgaria and gave the assurance that the Soviet Union did not intend to interfere in the internal order of the country under any circumstances. "Not a hairs-breadth" would they deviate from this.
Page 245
Regarding Germany's and Italy's guarantee to Rumania, the Führer stated that this guarantee had been the only possibility of inducing Rumania to cede Bessarabia to Russia without a fight. Besides, because of her oil wells, Rumania represented an absolute German-Italian interest, and, lastly, the Rumanian Government itself had asked that Germany assume the air and ground protection of the oil region, since it did not feel entirely secure from attacks by the English. Referring to a threat of invasion by the English at Salonika, the Führer repeated in this connection that Germany would not tolerate such a landing, but he gave the assurance that at the end of the war all German soldiers would be withdrawn from Rumania.
In reply to Molotov's question regarding Germany's opinion on a Russian guarantee to Bulgaria, the Führer replied that if this guarantee was to be given under the same conditions as the German-Italian guarantee to Rumania, the question would first arise whether Bulgaria herself had asked for a guarantee. He (the Führer) did not know of any request by Bulgaria. Besides, he would, of course, have to inquire about the position of Italy before he himself could make any statement.
However, the decisive question was whether Russia saw a chance to gain sufficient security for her Black Sea interests through a revision of the Montreux Convention. He did not expect an immediate answer to this question, since he knew that Molotov would first have to discuss these matters with Stalin.
Molotov replied that Russia had only one aim in this respect. She wanted to be secure from an attack by way of the Straits and would like to settle this question with Turkey; a guarantee given to Bulgaria would alleviate the situation. As a Black Sea power Russia was entitled to such security and believed that she would be able to come to an understanding with Turkey in regard thereto.
The Führer replied that this would conform approximately with Germany's views, according to which only Russian warships might pass freely through the Dardanelles, while the Straits would be closed to all other warships.
Molotov added that Russia wanted to obtain a guarantee against an attack on the Black Sea via the Straits not only on paper but "in reality" and believed that she could reach an agreement with Turkey in regard thereto. In this connection he came back again to the question of the Russian guarantee to Bulgaria and repeated that the internal regime of the country would remain unaffected, whereas on the
Page 246
other hand Russia was prepared to guarantee Bulgaria an outlet to the Aegean Sea. He was again addressing to the Führer-as the one who was to decide on the entire German policy-the question as to what position Germany would take with regard to this Russian guarantee.
The Führer replied with a counter-question as to whether the Bulgarians had actually asked for a guarantee, and he again stated that he would have to ask the Duce for his opinion.
Molotov stressed that he was not asking the Führer for a final decision, but that he was asking only for a provisional expression of opinion.
The Führer replied that he could not under any circumstances take a position before he had talked with the Duce, since Germany was interested in the matter only secondarily. As a great Danubian power, she was interested only in the Danube River, but not in the passage into the Black Sea. For if she were perchance looking for sources of friction with Russia, she would not need the Straits for that.
The talk then turned again to the great plans for collaboration between the powers interested in the British Empire's bankrupt estate. The Führer pointed out that he was not, of course, absolutely sure whether these plans could be carried out. In case it was not possible, a great historical opportunity would be missed, at any rate. All these questions would perhaps have to be examined again in Moscow by the Foreign Ministers of Germany, Italy, and Japan together with Herr Molotov, after they had been appropriately prepared through diplomatic channels.
At this point in the conversation the Führer called attention to the late hour and stated that in view of the possibility of English air attacks it would be better to break off the talk now, since the main issues had probably been sufficiently discussed.
Summarizing, he stated that subsequently the possibilities of safeguarding Russia's interests as a Black Sea power would have to be examined further and that in general Russia's further wishes with regard to her future position in the world would have to be considered.
In a closing remark Molotov stated that a number of important and new questions had been raised for Soviet Russia. The Soviet Union, as a powerful country, could not keep aloof from the great issues in Europe and Asia.
Finally he came to speak of Russo-Japanese relations, which had recently improved. He anticipated that the improvement would con-
Page 247
tinue at a still faster pace and thanked the Reich Government for its efforts in this direction.
Concerning Sino-Japanese relations, it was certainly the task of Russia and Germany to attend to their settlement. But an honorable solution would have to be assured for China, all the more since Japan now stood a chance of getting "Indonesia."
SCHMIDT
BERLIN, November 15, 1940.
Frames 136-153, serial F 18
Memorandum of the Final Conversation Between Reich Foreign Minister von Ribbentrop and the Chairman of the council of People's Commissars of the U.S.S.R. and People's Commissar for Foreign Affairs, Herr Molotov, on November 13, 1940
SECRET
RM 42/40
Duration of conversation: 9:46 p. m. until 12 midnight.
Because of the air raid alert that had been ordered, Reich Minister for Foreign Affairs von Ribbentrop and Herr Molotov went into the Reich Foreign Minister's air raid shelter after the supper at the Embassy of the U.S.S.R. at 9:40 p. m. on November 13, 1940, in order to conduct the final conversation.
The Reich Foreign Minister opened the conversation with the statement that he wanted to take the opportunity to supplement and give more specific form to what had been discussed thus far. He wanted to explain to Herr Molotov his conception of the possibility of establishing a joint policy of collaboration between Germany and the Soviet Union for the future and to enumerate the points which he had in mind in this connection. He had to stress explicitly however, that this was merely a matter of ideas which were still rather rough, but which might perhaps be realized at some time in the future. By and large, it was a matter of achieving future collaboration between the countries of the Tripartite Pact-Germany, Italy, and Japan-and the Soviet Union, and he believed that first a way must be found to define in bold outlines the spheres of influence of these four countries and to reach an understanding on the problem of Turkey. From the very beginning it was clear in this connection that the problem of the delimitation of the spheres of influence concerned all
Page 248
four countries, whereas only the Soviet Union, Turkey, Italy, and Germany were interested in the settlement of the Straits question. He conceived the future developments as follows: Herr Molotov would discuss with Herr Stalin the issues raised in Berlin; then, by means of further conversations, an agreement could be reached between the Soviet Union and Germany; thereupon the Reich Foreign Minister would approach Italy and Japan in order to find out how their interests with respect to the delimitation of spheres of influence could be reduced to a common formula. He had already approached Italy as to Turkey. The further modus procedendi between Italy, the Soviet Union, and Germany would be to exert influence upon Turkey in the spirit of the wishes of the three countries. If they succeeded in reducing the interests of the four countries concerned to a common denominator-which, given good will, was entirely possible-it would undoubtedly work to the advantage of all concerned. The next step would consist in attempting to record both sets of issues in confidential documents. If the Soviet Union entertained a similar view, that is, would be willing to work against the extension, and for the early termination of the war (the Reich Foreign Minister believed that Herr Molotov had indicated his willingness in the previous discussions), he had in mind as the ultimate objective an agreement for collaboration between the countries of the Tripartite Pact and the Soviet Union. He had drafted the contents of this agreement in outline form and he would like to inform Herr Molotov of them today, stressing in advance that he had not discussed these issues so concretely either with Japan or with Italy. He considered it necessary that Germany and the Soviet Union settle the issues first. This was not by any means a matter of a German proposal, but-as already mentioned-one of still rather rough ideas, which would have to be deliberated by both parties and discussed between Molotov and Stalin. It would be advisable to pursue the matter further, particularly in diplomatic negotiations with Italy and Japan, only if the question had been settled as between Germany and the Soviet Union.
Then the Reich Foreign Minister informed Herr Molotov of the contents of the agreement outlined by him in the following words:
The Governments of the states of the Three Power Pact Germany, Italy, and Japan on the one side, and the Government of the U. S. S. R. on the other side, motivated by the desire to establish in their natural boundaries an order serving the welfare of all peoples concerned and to create a firm and enduring foundation for their common labors toward this goal, have agreed upon the following:
Page 249
Article 1
In the Three Power Pact of September 27, 1940, Germany, Italy, and Japan agreed to oppose the extension of the war into a world conflict with all possible means and to collaborate toward an early restoration of world peace. They expressed their willingness to extend their collaboration to nations in other parts of the world which are inclined to direct their efforts along the same course as theirs. The Soviet Union declares that it concurs in these aims and is on its part determined to cooperate politically in this course with the Three Powers.
ARTICLE 2
Germany, Italy, Japan, and the Soviet Union undertake to respect each other's natural spheres of influence. In so far as these spheres of influence come into contact with each other, they will constantly consult each other in an amicable way with regard to the problems arising therefrom.
ARTICLE 3
Germany, Italy, Japan, and the Soviet Union undertake to join no combination of powers and to support no combination of powers which is directed against one of the Four Powers.
The Four Powers will assist each other in economic matters in every way and will supplement and extend the agreements existing among themselves.
The Reich Foreign Minister added that this agreement was intended for a period of ten years, with the provision that the Governments of the Four Powers, before the expiration of this term were to reach an understanding regarding the matter of an extension of the agreement.
The agreement itself would be announced to the public. Beyond that, with reference to the above-mentioned agreement, a confidential (secret) agreement could be concluded-in a form still to be determined-establishing the focal points in the territorial aspirations of the Four Countries.
As to Germany, apart from the territorial revisions to be made in Europe at the conclusion of the peace, her territorial aspirations centered in the Central African region.
The territorial aspirations of Italy, apart from the European territorial revisions to be made at the conclusion of the peace, centered in North and Northeast Africa.
The aspirations of Japan would still have to be clarified through diplomatic channels. Here too, a delimitation could easily be found, possibly by fixing a line which would run south of the Japanese home islands and Manchukuo.
Page 250
The focal points in the territorial aspirations of the Soviet Union would presumably be centered south of the territory of the Soviet Union in the direction of the Indian Ocean.
Such a confidential agreement could be supplemented by the statement that the Four Powers concerned, except for the settlement of individual issues, would respect each other's territorial aspirations and would not oppose their realization.
The above-mentioned agreements could be supplemented by a second secret protocol, to be concluded between Germany, Italy, and the Soviet Union. This second secret protocol could perhaps read that Germany, Italy, and the Soviet Union, on the occasion of the signing of the agreement between Germany, Ital
0 User(s) are reading this topic (0 Guests and 0 Anonymous Users)
Suvorov books, ww-2
Help
Search
Members
Calendar
. Well, what was the question? I've never found it throughout the book. Did I miss it or did Mr. Rezun actually not write it? 
Posted: August 26, 2012 08:53 pm
