Pe 1 septembrie 1942 Divizia a 9-a a fost trimisa pe frontal de est, in sectorul Don. Transportul efectivelor s-a facut pe calea ferata pana in gara Stalino si apoi divizia a marsaluit timp de 6 saptamani pana a atins linia frontului. Cum frontal era relativ linistit, trupele au inceput constructia de adaposturi de iarna si puncte fortificate.

Primul atac rusesc mai semnificativ a inceput pe data de 9 noiembrie si a fost respins, rusii inregistrand pierderi grele. A urmat aproximativ o luna de lupte grele, ambele tabere lansand atacuri succesive, in speranta de a castiga un avantaj decisiv. Pierderile au fost importante de ambele parti si frontul a ramas relativ stabil, nici rusii si nici romanii nu au reusit sa inainteze semnificativ.

Impinsi inainte de ofiterii lor, soldatii rusi strigau uneori in romana: “Bai frate, de ce ne omorati ma? Antonescu si Stalin se cinstesc cu vodca si noi ne omoram intre noi ca prostii.”

Atacurile romanesti erau in majoritatea cazurilor asalturi frontale de infanterie asupra pozitiilor inamice, precedate de un bombardament de artilerie menit sa slabeasca defensiva. Problema era ca artileria romana nu dispunea de tunuri de calibru mare si suferea mult la capitolul precizie a tirului, avand un impact foarte limitat asupra pozitiilor rusesti. Pe de alta parte, trupele romane sufereau si din cauza armamentului depasit si a proastei echipari. Fiecare companie era dotata cu doar 2 mitraliere si un aruncator Brandt, iar pistoale-mitraliera erau doar unul sau 2 per pluton. Pierderile inregistrate de romani erau uriase, uneori peste 90% din efectivul unei companii, chiar daca atacul era considerat reusit (castigau cateva sute de metri, de pe care se retrageau apoi pentru ca nu aveau destui oameni sa apere teritoriul cucerit). In aceasta perioada, Zamfir Manole a fost avansat sergent, fiind mare nevoie de gradati cu experienta de lupta printre numerosii recruti care veneau ca intariri. Spre exemplu, dupa un atac la baioneta, sergentul Zamfir isi aminteste ca ramasesera doar 7 supravietuitori din intreaga companie. Capitanii si locotenentii mureau pe capete, fiind inlocuiti la cateva zile, deoarece conduceau atacul in fruntea trupelor si cadeau primii in lupta. Astfel se ajungea adesea ca oamenii sa nu mai stie nici macar cum il cheama pe noul lor ofiter comandant de companie.

Arma de baza a infanteristului era pusca ZB, foc cu foc si cu precizie slaba. Aceasta pusca era echipata cu baioneta si mult atacuri sfarseau in lupte corp-la-corp la baioneta in transee. Intr-o astfel de lupta sangeroasa, sergentul Zamfir isi aminteste cu lacrimi in ochi de un rus care i-a spus (in romaneste) ca are 5 copii acasa, inainte de a muri strapuns de baioneta lui. Chiar daca recunoaste ca nu avea de ales, acel moment l-a marcat foarte profund.

Dupa cateva lupte, ostasii romani au inceput sa foloseasca armament capturat de la rusi. Sergentul Zamfir a ales un pistol-mitraliera Beretta, mult mai eficient si mai comod decat pusca ZB care era arma lui oficiala. Cat despre armamentul anti-tanc, situatia trupelor romane era si mai proasta. Grenadele de mana nu erau de vreun folos real, iar pustile anti-car si minele lipseau cu desavarsire din dotare. Cand trebuiau sa atace un tanc, foloseau sticle de cocteil Molotov, cu rezultate surprinzator de bune. Echipajul tancului se preda imediat ce tancul era incendiat. Din fericire, in acea perioada erau putine tancuri rusesti in acea zona a frontului si in plus rusii nu le foloseau pentru a sprijini direct atacurile de infanterie. Cele cateva tancuri erau pastrate in spate si trageau foc de acoperire, fara vreun folos pentru infanteria rusa. Pionierii romani distrugeau cate un tanc numai cand frontul avansa cate putin si ajungeau in liniile rusesti.

Un alt aspect uluitor pe acel front era ordinul venit de la comandamentul german ca toti prizonierii rusi sa fie executati. Ofiterii romani nu vedeau cu ochi buni acest ordin si le-au sugerat indirect oamenilor sa “faca pierduti” prizonierii dupa ce le luau armele si echipamentul. Cand grupulete de prizonieri fugeau de mama focului peste camp, ofiterii romani isi gaseau discret o ocupatie care sa le absoarba atentia in alta parte. Sergentul Zamfir isi aminteste o ocazie cand plutonul sau a capturat 4 femei-ofiter din trupele de aprovizionare rusesti. Comandantul de companie i-a ordonat sa le duca mai departe putin in niste tufisuri dese si sa le execute fara sa fie vazut de ceilalti. Ajuns in tufisurile cu pricina, el le-a intrebat pe femei daca stiu romaneste si a descoperit ca toate 4 erau de fapt romance din Basarabia. Le-a spus ceva de genul: “Acu stiti une-s pozitiile voaste. Eu o sa trag in pamant si voi sa fugiti cat puteti de iute la ai vostri si-o sa-mi promiteti ca nu va mai vad pe-aci. Locul femeii e acasa sa faca copii si sa gateasca, nu aicea pe front.” Femeile l-au sarutat pe fuga si s-au “topit” in padure, iar el a tras o rafala in pamant.

Erau si soldati romani care se purtau mai putin omeneste. Au fost numeroase cazuri pe frontul de est in care rusoaicele erau violate si brutalizate. Daca un ofiter asista la o asemenea scena il impusca pe faptas pe loc, dar de multe ori ofiterii nu erau prin preajma. Numai ca ceilalti soldati “aveau grija” de violatori si de talhari, lasandu-i sa moara pe camp daca erau raniti in lupte.

Intr-o zi comandantul de companie l-a chemat pe sergentul Zamfir si i-a ordonat sa gaseasca 5 voluntari cu care sa porneasca o misiune de cercetare in padurea care se afle cam la 2 km distanta, in spatele liniilor rusesti. Exista suspiciunea ca acolo se concentra o unitate de blindate in vederea unui atac. Sergentul Zamfir a plecat cu un caporal si 4 soldati si s-a infiltrat cu succes pana in padurea respectiva, tarandu-se pe sub sarma ghimpata si printre santinelele rusilor. Acolo a descoperit doar un tanc fara echipaj dar intact. Intrigat, a cautat cu atentie in zona un eventual adapost nedescoperit si a vazut o teava care iesea din pamant in spatele unor tufe. Prin teava iesea fum, deci descoperise adapostul cautat. Au aruncat grenade prin teava respectiva si in interiorul tancului gol, dar explozia adapostului subteran a fost teribil de puternica, lasand o groapa uriasa. Era probabil un depozit de munitii subteran. Cum zgomotul si fumul le tradau prezenta, a ordonat patrulei sale sa se retraga. Dar putin dupa ce au parasit padurea 3 tancuri rusesti au iesit dintre copaci si au inceput sa-i urmareasca si sa traga in ei. Norocul lor a fost ca rusii, probabil beti sau orbiti de furie, trageau cu tunurile de pe tancuri si nu cu mitralierele, oferind patrulei sansa sa se ascunda prin gopi si sa scape. Numai ca romanii au vazut tancurile si au crezut ca incepe un atac rusesc de anvergura, asa ca artileria a deschis focul cu tot armamentul din dotare. Pentru cateva minute patrula a fost prinsa la mijloc si a pierdut 4 oameni. Din fericire tancurile rusesti s-au speriat de barajul de artilerie si s-au retras, sergentul Zamfir si caporalul supravietuitor ajungand cu bine in transee.

Pe 30 decembrie un grup de 4 ofiteri germani au inspectat frontul in sectorul Regimentului 36. Cu aceasta ocazie, un general german a proclamat: “Inainte de Craciunul viitor vom marsalui impreuna pe strazile Americii”. Sergentul Zamfir si camarazii lui au fost uluiti de o asemenea declaratie. Dupa saptamani de lupte grele avansasera doar 2-3 km., fiind mai preocupati de propria supravietuire in cumplita iarna ruseasca decat de strategia comandamentului german. Cat despre America, nici macar nu aveau idee unde se afla aceasta.

Dupa numai 3 zile, rusii au lansat un atac masiv si devastator, sprijinit de artilerie, blindate si avioane. Frontul romanesc s-a prabusit rapid, rusii reusind sa patrunda prin liniile romane in mai multe puncte. Elementele regimentului, separate de rusii aflati in plina ofensiva, s-au retras rapid pentru a evita incercuirea. Infanteristii rusi strigau: “Frati romani, ne vedem la Bucuresti !”…

Retragerea grabita, panica si lipsa de organizare au avut ca rezultat imediat abandonarea majoritatii armamentului greu si a vehiculelor, cat si a ranitilor grav care nu se putea deplasa. Sergentul Zamfir nu poate uita tipetele camarazilor raniti care ramaneau in urma. Rusii executau pe toti prizonierii raniti.

Retragerea a devenit ceva mai organizata in cateva zile, dar unitatile romane erau foarte imprastiate si dezorganizate. Comunicatiile intre unitati erau foarte proaste si multe unitati erau total izolate, fiecare grup actionand separat. Regimentul 36 a fost mai norocos, deoarece in timpul retragerii s-a aflat sub comanda directa a maiorului Secareanu si astfel s-a pastrat un grad de ordine. Curand li s-au alaturat si alte plutoane sau grupuri mai mici, ratacite.

Intr-un final, dupa mai bine de o saptamana, Divizia a 9-a s-a reorganizat si retragerea a devenit ordonata. Datorita lipsei mijloacelor de transport, viteza de deplasare era sever limitata la capacitatea oamenilor de a se deplasa in mars fortat. Si cum unitatile rusesti de blindate ii depaseau frecvent iar bombardierele in picaj erau un real pericol pentru coloanele in mars, s-a recurs la marsul in coloane mici, de dimensiunile unei companii si evitand drumurile principale. Compania de pionieri a fost folosita in mai multe randuri pentru mici contraatacuri de diversiune asupra unor grupuri izolate de tancuri inamice, pentru a crea impresia ca au sosit intariri masive in ajutorul trupelor romane. Tot ei montau capcane explozive pe drumuri si in satele prin care urma sa treaca Armata Rosie. Cand comandamentul intuia o ocazie prielnica, una sau 2 companii sapau transee si rezistau pentru o scurta perioada atacului avangardei rusilor, in speranta de a castiga timp, de a crea impresia ca romanii au incetat retragerea si incearca sa formeze o linie defensiva si nu in ultimul rand pentru a abate atentia rusilor de la rutele principale pe care se retragea divizia. Succesul acestor misiuni de diversiune a fost doar partial, pentru ca desi au reusit adesea sa provoace pierderi mari inamicului in raport cu numarul mic de ostasi romani angajati in lupta, ofensiva ruseasca nu a fost incetinita, fiind vorba de un asalt mult prea puternic si pe un front mult prea vast pentru a fi influentat de cateva actiuni individuale.

Aprovizionarea trupelor romane in retragere era cel putin insuficienta, adesea lipsea cu desavarsire pentru lungi perioade de timp. Si daca munitia pentru armamentul usor de infanterie nu era o problema majora (deja majoritatea soldatilor foloseau armament si munitie capturate de la inamic, iar luptele se dadeau intre unitati separate, nu mai exista un front stabil), lipsa alimentelor era acuta. Oamenii mancau practic orice puteau procura in calea lor. Au fost situatii in care mancau caini, cai morti de curand sau cartofi cruzi si boabe de grau, gasite prin satele rusesti prin care treceau. La mare pret erau proviziile rusesti “capturate” in mici raiduri asupra coloanelor de aprovizionare inamice. Curand, rusii au devenit mult mai atenti in escortarea convoaielor lor de aprovizionare.

La data de 2 mai 1943, sergentul Zamfir a fost ranit de schije de la un obuz de artilerie. A avut norocul sa fie evacuat intr-un spital de campanie, iar dupa o saptamana spitalul in sine a fost evacuat cu toti ranitii in portul Sevastopol pentru a fi imbarcat pe o nava-spital. Nava-spital germana a imbarcat cu totul cam 700 de raniti, romani si germani, pentru a-i evacua la Constanta.

Desi nava-spital era vopsita in alb, cu crucea rosie pe borduri, bombardierele rusesti au atacat-o aproape imediat ce a parasit portul. S-a scufundat la 12 km de coasta si au ramas numai ceva mai mult de 200 de supravietuitori. Acestia au ramas in apa, barcile de salvare fiind distruse in bombardament si in scufundarea rapida a navei. Pana a 2-a zi de dimineata ramasesera in jur de 100 de oameni in viata, iar norocul lor s-a concretizat in aparitia unui submarin german, care i-a imbarcat, de bine de rau, pe toti. Submarinul nu a putut insa debarca ranitii la Constanta, iar multi dintre acestia au murit pe drum. Sergentul Zamfir s-a aflat printre supravietuitori si a fost internat intr-un spital din Viena pentru recuperare.

Dupa 2 luni a fost declarat complet vindecat si trimis la Constanta cu un avion german. Aici s-a realaturat Diviziei a 9-a, care era in curs de refacere si odihna dupa dezastrul de pe frontul de Est, avand singura misiune de a asigura paza de coasta in zona portului.

In toamna anului 1944, Divizia a 9-a a fost transportata cu trenul la Tarnaveni si de acolo a marsaluit pana in zona Oarba de Mures, unde s-a alaturat altor unitati romane si catorva unitati rusesti pentru a ataca prin surprindere trupele germane. Trupele romane urmau sa dea atacul frontal, iar rusii aveau misiunea sa-i sprijine. Colonelul Vatasescu si-a adunat oamenii de sub comanda sa si le-a spus adevarul, sinceritatea lui fiind foarte apreciata de ostasii dezorientati de brusca schimbare a situatiei si dovedindu-se foarte utila in luptele ce au urmat. Din ce isi poate aminti sergentul Zamfir, discursul colonelului a sunat aproximativ astfel: “Trebuie sa facem asta pentru noi si pentru tara noastra. Daca nu-i atacam pe nemti, rusii or sa ne impuste ca prizonieri si or sa ne devasteze tara, or sa ne distruga orasele si sa ne omoare familiile. Si sa nu credeti ca rusii pe care-i vedeti aici or sa ne ajute la atac, astia stau aici sa ne impuste daca ne retragem. Numai daca reusim sa-i batem pe nemti avem o sansa sa mai scapam din razboiul asta. Si daca o trai vreunul din voi, sa va aduceti aminte ca am facut-o pentru tara noasta.”

Unitatile romane at traversat Muresul in barci de cauciuc si au atacat frontal liniile germane, “sprijiniti” din spate de rusi. Au beneficiat de prea putin sprijin de artilerie impotriva unor linii germane bine organizate, beneficiind de artilerie adecvata si chiar de cateva tancuri. Si faptul ca au invins s-a datorat in cea mai mare parte curajului si disperarii lor in lupta. Pierderile au fost foarte mari, dar inaintarea nu s-a oprit, ci a continuat aproape non-stop pana la eliberarea intregului teritoriu ocupat de unguri. In acest atac neintrerupt, sergentul Zamfir isi aduce aminte de cuvintele unui ofiter german capturat (care vorbea romaneste), care a strigat inainte de a fi impuscat de rusi “Voi, romanii, ne-ati f**** si in ‘16 si-acuma, din cauza voastra am pierdut razboiul cu rusii !”.

Prima oprire a atacului a fost abia in Debrecen, cand pana si rusii au realizat ca efectivele diviziei scazusera atat de mult ca nu mai era posibil un alt atac cu sanse cat de mici de succes fara intariri. Dupa cateva zile in care au sosit intaririle din Romania, atacul a fost reluat.

Pe parcursul intregii campanii din Vest, trupele rusesti au preferat sa sprijine unitatile romane din spate, ocupandu-se mai degraba de “asigurarea” obiectivelor deja cucerite si de “incurajarea” soldatilor romani de a nu se retrage in nici o imprejurare. Sprijinul de artilerie oferit era minim, iar tancurile rusesti angajau blindate germane doar daca acestea din urma contraatacau strapungand liniile romane. O alta peocupare constanta era impuscarea prizonierilor germani, romanii refuzand frecvent sa execute prizonierii. Pierderile romanesti au fost imense in aceste conditii si numai epuizarea si moralul scazut at nemtilor au facilitat succesele obtinute.

Cele mai grele lupte s-au dat in muntii Tatra, unde atacurile degenerau frecvent in lupte corp-la-corp in transee, cu cutitul si bata. Era un adevarat masacru, de ambele parti. In aceste lupte, sergentul Zamfir a fost ranit pentru a 2-a oara, primind 3 gloante in soldul drept. A fost evacuat cu avionul la Medias, unde a fost operat. Din fericire gloantele fusesera trase de la mare distanta si nu i-au fracturat soldul, rana fiind grava dar nu fatala. Dupa doar 2 saptamani a fost declarat apt pentru lupta si retrimis urgent pe front (tot cu avionul) la unitatea sa.

La un moment dat, un ofiter rus le-a vorbit soldatilor romani, spunandu-le: “Sa lasam Germania parloaga, impuscati tot, de la copil la batran cu barba alba si la femeie de-a lor. Natia germana sa dispara de pe fata pamantului” (locul real al acestei intamplari nu este cunoscut, de multe ori soldatii nu aveau informatii asupra locului in care se afla). Majoritatea romanilor au fost consternati de un asemenea ordin, dar atitudinea rusilor a favorizat indisciplina si a incurajat unii soldati la talharii si violuri, cot la cot cu Armata Rosie.

Sergentul Zamfir isi aminteste scene cumplite din acea perioada. Femeile se murdareau cu excremente ca sa nu fie violate de rusi, preferau sa fie impuscate direct. Mame care se dadeau soldatilor ca sa-si salveze copiii. Soldati si civili care preferau sa sa sinucida decat sa fie facuti prizonieri si torturati de rusi... De nedescris. Sergentul Zamfir traieste cu convingerea ca pe el l-a salvat credinta in Dumnezeu, pentru ca in acea perioada era atat de multa confuzie si rautate in jur incat invatatura crestina era singura lege pe care o accepta. Si acum se cutremura si ii e rusine de ce faceau camarazii lui si uneori se roaga pentru nemtii care au murit atunci in conditii atat de teribile.

Trupele romane s-au oprit numai in ziua terminarii razboiului. Aproape o luna au patrulat in zona de ocupatie, apoi au fost trimisi acasa. Rusii au refuzat sa-i transporte cu trenul, asa ca au marsaluit pana la granita romana, unde au ajuns pe 19 iulie. De aici au fost trimisi la Brasov unde au fost dezarmati si trimisi acasa doar cu hainele de pe ei. Erau oricum fericiti ca au ramas in viata.

Sergentul Zamfir este acum un batranel de 86 de ani care lociueste in comuna Sinesti intr-o casa de chirpici veche de peste 100 de ani. I se spune “Nea Manole” si majoritatea consatenilor lui n-au habar ca e veteran de razboi. Are o pensie de veteran de 200.000 lei si una de la CAP de 150.000 lei. Traieste din ce cultiva in gradina din spatele casei si e renumit in sat pentru legumele si strugurii lui. Baba i-a murit anul trecut de batranete si singurul lui copil are vreo 60 de ani si sta in Bucuresti de mult (eu nu-l cunosc, nu-si viziteaza tatal si n-are grija de el). Averea lui se reduce la o capra, ca gainile i le-au furat acum cateva luni... Este cu adevarat un om deosebit si sunt foarte fericit ca imi spune “prietenul meu, doctorasul”. Si am considerat ca e pacat sa nu-si mai aduca nimeni aminte de drama si sacrificiul lui in razboi, caci veteranii sunt din ce in ce mai putini si mai scufundati in uitare, ei, care au facut atat de mult pentru noi toti.